Waha 2018

Peisajul din Micfalău e unul de neratat.

Recomand o plimbare pe timp de zi pe oricare dintre dealurile vizibile din cadrul satului. Îmi amplifică starea de liniște și mă simt mai prezent în spațiul deschis. Mi-am ales o inițiere în cadrul acestui festival minunat. Încep cu Respirația Holotropică la Luminish care mă  face să mă afund într-o stare de meditație timp de două ore, deși impresia e că a trecut mult mai puțin timp de-atât. Oricum n-am de unde să aflu concret căci orice instrument de a măsura timpul așa cum îl știu e pus pe modul silențios. Vreau doar să simt pulsația festivalului și să-mi ofere propria sa percepție despre timp. Sunt impresionat de acest tip de meditație care mă duce într-o stare de levitație, aproape. Corpul nu mai răspunde și caut prin mișcări repetate ale picioarelor să-mi refac propria percepție. Eșuez lamentabil căci respirația recomandată e în continuare activă și mă oprește din a forma gânduri de orice fel. Mă ține aproape de mine și de pământ și de adierea fină a vântului printre copaci. Sunt împăcat.

Intru în cadrul adunării colective, care caută o detașare de orice înseamnă timp, tehnologie, prejudecată, fără un plan, fără a controla emoții, stări, fără a fi altcineva decât cum simt că aș vrea să fiu. Nu aparțin nimănui și nimic nu-mi aparține. Sunt deschis să ascult, să văd, să observ și din această curiozitate aflu mai multe despre mine și despre ce e în jur. Am o percepție senzorială amplificată.

Ador soarele care-și așează culori pe norii aflați în mișcare. Grupuri mici de cumulus-congestus se întrec prin fața lui și crează forme și structuri în continuă metamorfoză ale imperiului norilor. Nimic nu e stabil. Nimic nu e sigur. Adaptarea e cea mai bună formă de interpretare la ceea ce se petrece. Aproape că mă dezechilibrez când îmi imaginez rotațiile pământului, iar această lumină orbitoare care ne asigură viață și lumină pare să devină din ce în ce mai importantă pentru moment. Sunt hipnotizat de culorile și nuanțele de gri și albastru, iar verdele pădurilor își schimbă fără efort strălucirea în lumina care-mi încălzește fața sau în umbra rece a norilor care-și manifestă ritualul fără un scop anume sau că ar fi aleși să facă asta, ci pur și simplu că există. Sunt mai trecători decât mine iar eu sunt mai trecător decât alții.

Mi-am învățat lecția cu norii de la planorism cu domnul Traian Ungureanu, căruia îi mulțumesc pentru că m-a încurajat să-mi trăiesc experiențele fără frică, iar dacă ea apare, atunci să găsesc o cale prin care să o stăpânesc ca să pot continua ce-am început.

Mă plimb pe deal desculț, la bustul gol, făcând roata, flicuri, ba cu ochii în pământ aproape câtre mine, ba cu ochii în nori cât mai aproape de dincolo. Vântul bate în rafale peste piept și nu e nimic serios în jur. Totul e la locul lui așa cum s-ar fi vrut, neprogramat, absorbit în neantul de dincolo. Natura mă învață să fiu mai bun, aproape vulnerabil, dar asta nu înseamnă că am o slăbiciune. Aș vrea să ajut mai mult, dar sunt incapabil. Găsesc o definiție pentru astfel de gând: ”Bună intenția, dar incompetenția…” Mă gândesc la toate acele momente de demult când am vrut să fiu de ajutor și am fost incompetent sau n-am avut resursele necesare sau pur și simplu n-am știut cum.

În sat e agitație la scene, printre scene, dar mă opresc la zona Chill și cred că e Baby Vulture la mix. Nu-s atent la vizuale. Mă fascinează altceva. Luminile care cad ocazional pe fața ei provoacă transformări fiziologice, iar delicatețea și îndemânarea cu care manevrează discurile de vinyl și precizia cu care pune acul în penumbră, căci e deja noapte, îmi stârnesc imaginația și pierd legătura. Muzica ei pare a fi o căutare a unei ființe Supreme prin apeluri repetate, cu schimburi de frecvență digitalizată și transpusă în armonii hipnotizante.

”Am găsit ceva. Nu am vizual dar se pare că ne privește”

”Apelează”, spune prietenul de după pupitru

”Încerc, dar nu reușesc să-i găsesc raza. Știu că se uită la noi”

Lumina albă de la pupitru verifică privirile fiecărui ascultător. Ocazional mă uit la vizualuri dar nu-s atât de fascinat de ele pentru că-mi disturbă focusul și mă hipnotizează pe altă direcție decât aș vrea. Eu vreau să fiu atent la detalii. Revin cu privirea la pupitru.

<< Hai că poți >> se aude o voce în fundal

”Bine, tu ai vrut-o”… Baby Vulture schimbă strategia de căutare și micșorează aria de răspândire a frecvenței folosindu-se de un cifru digital care schimbă tonul apelului.

Îmi place povestea asta căci pot să relaționez cu ea în interpretarea muzicală pe care am primit-o. Nu pot doar să ascult sau să văd. Totul e spontan și pare că se potrivește de minune cu scena aflată în obscuritate. Deja sunt obosit și plec. În spatele meu se aude scrâșnetul unui metal ruginit proiectând dezamăgirea căutării. Aud sunetul și de la 1km când ajung la hamac.

Sunt prea obosit să mai scriu sau să mai gândesc. Adorm sub un stejar care-mi veghează somnul. În spatele său stau înalți cu demnitate și în gradient gri-albastru-întuneric alte zeci de stejari care se pierd în noapte.

Adorm, dar cu ce schimbă asta ziua de mâine?