Saptamana 4: Italia – Dolomiti – Cortina d’Ampezzo

22 august:

Pfoai, deja e luni. Un inceput de saptamana beton in Cortina d’Ampezzo. Ne scaldam intr-o revolutie spirituala. Ne trezim cu chiu cu vai, chinuiti de inghesuiala, sforait si pozitii imperfecte. Eu si Andra suntem fericiti ca am putut sa dormim intinsi pe saltele si nu ghemuiti in masina ca in ultimele 3 nopti. Hotaram sa ne miscam organele si sa urcam pe Monte Cristallo, macar in recunoastere si aclimatizare. Nu avem destul echipament pentru via-ferrata asa ca momentan ramanem la trecking pana improvizam ceva mai incolo. Avem harti si ne orientam bine pe traseu. Urcam mult si facem pauze dese. Pe traseu intalnim domnisoare bronzate care isi cara doar un izopren si un rucsacel mic. Oare unde s-or duce? Oare care e secretul bronzului lor perfect? Pe creasta Pomagagnon facem o pauza si se vede superb orasul Cortina si vf. Cristallo si… iata fetele la plaja. Ahaaa, deci numai peste 2000m poti obtine asa un bronz perfect. Imi dau jos tricoul si 3 muste mor instant in preajma mea. Am o aura suprema. Dar stai, se muta si ceilalti de langa mine. Oare eman atat de multa energie? Mda… Renunt la bronzul perfect si prefer bronzul muncitorului, adica nasul ars, bratele pe jumatate negre, gatul cu guler negru. Ivona uita ca avem piersicile la ea in rucsac si se aseaza hotarat cu toata greutatea-i si pana sa ne dam seama e prea tarziu. Mancam piersici in suc propriu care inca se scurge.

In drum spre telecabina, dam peste un lac artificial, dar pe care il vom vizita la coborare. Hotaram sa nu urcam pe jos pe grohotis. N-avem bulanul incalzit inca si in schimb preferam sa luam telecabina sa putem admira peisajul de sus cat mai curand si sa avem vreme de contemplare. 15 euro dus-intors. Uuuu, ce zdruncinaturi si ce gol sub noi. Superb. Suntem cate doi intr-o telecabina si aproape ca nu miscam, decat cand declansam tragaciul de la aparatul foto. De la capatul telecabinei incep traseele de via-ferrata care ne fac cu ochiul, dar nu riscam nimic asa ca ne oprim la bar, luam o bere, fumam o tigara si ne bucuram de privelistea minunata pe care o avem in jurul nostru. Lucian isi exerseaza talentul de pantomima si inghite cu pofta fiecare gura de bere nefiltrata, Ivona inhaleaza cu placere un fum de tigara, Andra se cam indeparteaza de noi, pesemne ca miroase a cacat. Ah, da, iata si buda la 10 m de noi. Iar eu imi tin respiratia cand iau o gura de bere nefiltrata sa nu confund gustul cu mirosul de-afara. Numerosi oameni coboara de pe traseele via-ferrata care par destul de expuse si bine amenajate. Ma bucur sa vad atata diversitate in pasionatii de munte. De la copii pana la oameni in varsta coboara cu zambetul pe buze si se umfla in pene cand ajung la bar, pesemne ca incepe sa cam bata vantul. Gandurile noastre se misca aleatoriu si din pricina privelistii suntem tot mai expusi la o visare continua. Andra isi doreste sa incerce cumsecade un traseu via-feratta si pacat ca nu avem ce ne trebuie la noi. Plimbarea e doar de cercetare.

Se apropie ora ultimei telecabine asa ca ne grabim s-o prindem. Inca o data suntem fascinati de unghiul mare de coborare si deliciul peretilor ce ne inconjoara. Ne oprim la lacul artificial si ne hranim organele cu apa vietii si aerul racoros. Urmarim malul lacului si decidem o fotografie inspirata dupa un poster al formatiei Pink Floyd, in care apar dezbracate 6 tipe pe malul unei piscine cu copertile albumelor formatiei desenate pe spatele lor. Trecem de acest moment cultural si urmarim cum viata curge in jurul nostru sub o forma reala, lipsita de internet. Coboram pe alt traseu si observam o slujba comemorativa a unui alpinist. Ne dam seama, din nou, de realitatea vietii de alpinist si nu numai. De ce sa nu fim flamanzi si naivi dupa cunoastere si informatie? Nu stim cand va veni si momentul nostru macabru de a ne uni cu natura si de a ne pierde toate memoriile si cunostintele adunate.

Traseul prin padure e placut si dam peste o cireada de vaci, moment in care Lucian isi scoate aparatul sau superb sa surprinda un tratat de intelepciune a fetelor noastre de a negocia iarba pe care vacile autohtone o macina. Nici o vaca nu da acceptul si se aude din departare “Muuuu”, iar alta vaca se cam oftica si-i spune “Ho, nebuno, eu vroiam sa spun asta!” Lasam iarba celor pe care o merita si inaintam agale pe un traseu lung si alaturi de sosea. Daca nu ati vazut vreodata un cal dalmatian, aveti ocazia sa-l vedeti in Dolomiti. Lucian, din nou cu aparatul sau superb, se arunca aproape de cal sa-l surprinda in dilema existentei sale “Oare sunt cal sau caine? Unde e Cruela de Ville?” Doar ca-l confunda pe Lucian cu un intelept de seama si se apropie indraznet de el cu intrebarile sale existentiale.

Seara se dovedeste a fi cam friguroasa si ne scoatem pufoaicele si polarele sa ne incalzim alaturi de stimata bere si visinata.

 

23 august:

Cu greu ne trezim si pornim spre Cinque Torri, o grupare de bolovani nu mai inalti de 300 m, dar care sunt foarte frecventati pentru escalada si clasice oferind o gama vasta de arome si incercari. Suntem, totusi cam obositi dupa miscarea de ieri asa ca merge o catarare.

Ne invartim ca multi titirezi pana gasim iesirea din oras, caci inca n-am apucat sa invat strazile si sensurile unice. Ne oprim pe un interzis sa luam ceva fructe, apoi merg cu Lucian la “Cooperativa” sa cumparam ceva cordelina pentru zelburi. Ajungem la masina, am uitat sa luam paine. O iau pe Andra si cu painea in mana nu mai gasim masina unde era. Lucian a avut indemanarea necesara sa mute masina la timp, inainte ca un nene politist, pe buna dreptate, sa ne dea o amenda de 80 euro. Bravo Lucian, rusine mie pentru parcarea neregulamentara.

Iesim in cele din urma din Cortina spre directia Cinque Torri. Lasam masina la o ora distanta de bolovani si car 15kg de echipament cu mine si Lucian coarda, ca mai apoi sa aflu ca este parcare la baza peretilor, la refugiul Cinque Torri. Gheara in gat la maxim! Totusi nu puteam intra pentru ca e ora 1 si portile se inchid la 9 dimineata. Dupa ce luam aminte ca se poate ajunge si altfel mai urcam 30 min pana la o faleza usoara cu multe trasee, pana in gradul 6. Cataram pe rand toate traseele, chiar si Ivona face o incercare cu un dribling superb si ofera o gama de miscari demne de un incepator. Ne place tare mult zona si suntem incantati de pauza de trecking. Andra fileaza (nu stiu pe cine), Ivona face fotografii, Lucian se incalzeste la umbra, iar eu inghit in sec pentru ca se lasa frigul. Ne oprim din catarat dupa 4 ore si coboram vertiginos cu gandul sa revenim in urmatoarele zile aici sa executam un clasic, mai mare sau mai mic.

Andra propune sa ne spalam niste haine ca deja avem 2 saculeti de haine. Nu le-am mai spalat de multisor. Cu boarfele in mana dam peste o femeie din Romania la camera de spalat rufe. Ne povesteste viata ei in 30 minute. Ne bucuram sa intalnim si alti romani civilizati pe aici si nu care se ascund de noi, cum am observat de la o vreme. In Muntenegru ne-am bucurat tare mult cand am auzit glas romanesc. In Italia, parca s-a schimbat treaba. Am sa abordez subiectul mai incolo cand ma linistesc.

 

24 august:

Azi o noua zi de relax, stat la cort, leneveala, curatenie. Facem un plan sa urcam maine pe Tofana di Mezzo prin Punta Anna, via-feratta. Cica ar fi destul de dificil si expus. Ne incanta ideea expunerii, mai ales la soare. Mai citim ceva, navigam pe net cu barca pe rand, glumim si radem unii de altii cand, iaca-ta cine-a veniiit.

Kojac si Irina veniti tocmai din Torino dupa o saptamana glorioasa de umblat prin muzee si vizitat orasele ca la muzeu. Ne punem pe povesti si ne luptam in aventuri. Ne povestesc despre Monaco, Torino, muzeul Alpin si alte locuri minunate si scumpe la vedere prin care au umblat. Ceva prea scump n-avem de povestit decat cele 2 nopti in Venetia, in rest la limita bunului buzunar.

Deja gasca s-a marit, incepe distractia. Desi cam obositi, ei de pe drum, noi in general, decidem sa facem o vizita la un magazin ieftin tare, domle, din Canezei. Convinsi de argumentele solide ale lui Kojac, o luam rapid din loc pana nu se inchide la 5 fix totul. Drumul e lung si cu serpentine, mai ca am uitat ca facem 2 ore numai dus. Ajungem in cele din urma la magazinul ieftin din oras si parca nimic nu-i ieftin si pufos si ne plimbam agale ca la muzeu. Ne dam seama ca drumul e inutil; bisturie si butoaie, arghhh; oare de ce n-am ramas noi la cort. Totusi Kojac si Irina isi iau niste bete de trecking sa nu cumva sa fi venit degeaba, caci obiectivul era clar: o pereche de La Sportiva Viper. Kojac si Irina accepta invitatia noastra de a merge la Tofana di Mezzo maine.

Ne intoarcem la camping si mai obositi decat am plecat, dar visinata lui nea Costel ne scoate din starea deformata ulterior si ne incalzim gaturile si cu visinata lui Kojac. Incepem un mini-concert nu prea zgomotos cu chitara si muzicuta si in urma acestei atmosfere, as zice ca urmeaza o hrana pentru ratuste, dar stai ( inghit in sec ), inca nu. Chitara unge ambientul cu sunete calde si melodii de lumanare, gen Scorpions si Soliman Pasa. M-am cherchelit si nu mi-e somn. Kojac imi tine moralul ridicat, dar tot cad de pe scaun. Se culca si el in cele din urma dar pana nu citesc ceva nu pot, asa ca pun mana pe Lev Tolstoi si nimeresc la un fragment pe care nu-l retin caci trebuie sa-l citesc de 10 ori. Pesemne ca ar trebui sa dorm. Si o fac, dar instant.

 

25 august:

Azi destinatia Tofana di Mezzo. Lucian pregateste micul dejun, ca de obicei. Irina si Kojac isi fac miscarea de dimineata, iar Andra si Ivona isi pregatesc bagajul si fac nodurile pentru zelburi.

La 9 plecam spre refugiul Dibona, situat la baza peretilor Tofana. De acolo ne indreptam spre refugiul Pomades de unde se face urcarea spre via-feratta pe Punta Anna. Traseul e destul de usor si totodata frustrant cu manevra de pus-scos carabele zelburilor de pe lanturi, ceea ce ne cam enerveaza caci incepe sa devina un automatism si avem momente cand uitam de priveliste si uitam de ce suntem acolo. Facem pauze dese si privim la cei care trec pe langa noi, acelasi automatism. Ne cam sperie caci nici unul nu priveste in jur la peisaj. Incercam sa facem pauze mai dese sa putem face fotografii mai multe si sa mai facem cate-o gluma proasta, eventual. Ivona e pentru prima data intr-o via-feratta si la portiunile mai expuse i se cam face pielea de gaina, dar nu se impotmoleste si se bucura din plin de peisajul orizontal. La verticala, iuhuuu… Bravo Ivona! Chiar si pentru Lucian e prima data pe via-feratta, doar ca i se pare destul de usor si e iritat de automatism si pe portiuni mai usoare refuza sa se mai asigure. Kojac i-o da la liber mai tot timpul caci nu e foarte greu si avand in vedere calitatile lui de mare sportiv, il credem pe cuvant.

Dupa cateva ore de urcat ajungem la o bifurcatie. In sus ori la dreapta. The people have spoken. La dreapta. Dam de cea mai expusa zona de pana acum. Stam agagati in gol de lanturi la un gol de 150 m sub noi. E cam expus si emotionant, dar asta nu inseamna ca nu ne putem intinde si lasa pe spate cum face Andra fara nici cea mai mica ezitare. O mai tachinez pe Ivona sa arunce cate-o privire in jos, dar se pare ca s-a obisnuit deja cu expunerea la inaltime ca incepe sa faca fotosinteza.

“You know that feeling, when you look down and you wanna jump? Well, i don’t have it!” Jack Sparrow

Ajungem pe varf dupa numeroase popasuri si incercari spontane pe traseul plin de grohotis si pasaje capcana. Nu e greu. Trebuie doar putina atentie.

Ne delectam cu biscuitii magici pe care-i avem la noi si deja ne gandim la coborare, doar ca e cam nasol sa coboram pe acelasi traseu pe care am urcat. Ma uit cu Kojac si Lucian in diverse zone de acces si analizam harta. Nu prea se potriveste nimic din ce-i pe harta si ar trebui sa o luam pe un mare grohotis abrupt cu o finalitate lina. Avand in vedere echipajul, nu ne riscam la asa o coborare si decidem sa luam telefericul pana la urmatoarea statie. Macar mai taiem din timp si din portiuni mai dereglate.

Ce usor e sa ajungi in fustita cu telefericul pe varf si cu mainile in buzunar. Dar noua nu ne plac lucrurile usoare, pentru ca in cele din urma noi ne bucuram mai mult de finalizarea ascensiunii, petrecand un numar mare de ore si prin destule incercari fizice, psihice si gastronomice. Vai ce-ar merge o inghetata acum!! Yum yum.

Asteptam telefericul si nu prea vorbim. Fiecare cu gandul in alta parte. Eu imi amintesc de ce m-am apucat de catarat, nu si cand. Mi-am propus sa ajung sa urc in locuri pe care putini dintre prieteni puteau ajunge si sa fac fotografii sa le arat cat de frumos se vede de sus. Incet incet, aproape toti prietenii mei au inceput si ei sa catere, iar unii pe care i-am cunoscut mai tarziu si care catarau deja, nu aveau nevoie de pozele mele asa ca ma bucur tare mult cand ies cu ei la munte. Dar cel mai mult ma bucur ca pot sa ies cu Andra la munte. Vai ce momente de branza, cheeesy!!! Revenim la teleferic.

Continuam calea noastra spre adevar dupa ce ne lasa telefericul si ajungem degraba la masini, dar nu inainte de a ne bucura de peisaj la refugiul Pomades. Privelistea e superba!

Seara analizam situatia meteo si nu prea ne zambeste in urmatoarele zile, dar maine se anunta o zi numai buna de catarat asa ca ne decidem ori la Cinque Torri, ori la un loc nou de prin zona. Vedem cum ne trezim. Ianinte de somn, inevitabila visinata. Multumim dom’ Costel!

 

26 august:

Care pe care. Kojac si Irina se decid sa plece spre Cinque Torri, sa catere ceva. Lucian, Ivona, Andra si cu mine mai stam la cort la o leneveala. Pe la 1 ne decidem sa iesim la un cocot la o zona de prin apropiere “Campo e volpere”, un loc superb, ascuns prin padure, chiar la iesirea din Cortina d’Ampezzo, inainte de intrarea in primul tunel. Ne punem masina intr-o parcare si gasim o faleza frumoasa cu trasee mai usoare si mai tari.

Din pacate, topo-ul pe care-l avem de la Catalin cu traseele de escalada din zona nu e actualizat si nici nu a aparut o versiune mai noua actualizata asa ca ce gasim, aia avem. Probabil cel mai usor traseu e gradul 7, putin suspendat, dar cu prize destul de mari. Ii dau vreo 2 incercari, de fiecare data moare bulanu inainte de top la o portiune putin in surplomba. Lipsa de antrenament si anduranta. Andra e aproape de reusita, dar din acelasi motiv ca si mine, nu reuseste sa gaseasca secventa cea mai adecvata si mai putin fortata. Lucian incearca si el traseul si se bucura de orice miscare ii ofera catararea in mansa. Cap de coarda ar fi cam dificil pentru el momentan. In schimb, e in cautare de serpisori, sau vulpite.

Dupa numele locului, ai zice ca ar trebui sa vedem vulpite la fiecare pas, doar ca s-au cam speriat de lupi ca noi si ne-au lasat in ceata. Ivona se bucura de tigara pe care o trage cu pofta si mediteaza la ascensiune intr-o stare cvasistatica. Aproape ca n-o auzim.

Mai dau o incercare si de data asta se pare ca m-am incalzit destul, caci trec pasajul “dificil” fara sa-mi dau seama. Ma invioreaza reusita si vreau sa incerc si alte trasee. Ma dau pe un 7+/-8, cred, pe niste riglete si miscari intinse si-mi place. Vreau sa fac si o mansa la un traseu care-mi pare mai boulderist cu o intrare de bloc si o dinamica la o scursa. Pasii sunt intensi, dar dupa ce incerc intrarea de nenumarate ori, continui sa vad restul traseului, care-mi place la nebunie cum te pozitioneaza. Pasii sunt impusi prin miscari de presiune si echilibru. Foarte frumos.

Totusi, am senzatia ca aceasta faleza nu e ce cautam. Tare ne-ar fi placut sa gasim faleza principala. Are mai multe trasee usoare si ne putem catara cu totii, chiar si Ivona.

Ne intoarcem la cort si dupa ceva vreme ajung si Kojac si Irina, care vin din Canezei cu o pereche de Python. Dar cu catararea ce s-a intamplat? Pai cica accesul era inchis dimineata si au reusit sa intre abia seara sa vada pretii, dupa ce s-au intors din Canezei. Piton! Beton!

Mai analizam putin situatia meteo si cam incepe ploaia. Spre seara ne picura, dar asta nu inseamna nimic. Kojac e inca decis sa faca un clasic la Cinque Torri.

 

27 august:

Norii sunt metalizati, plini de apa, fac noroi, iar copiii sunt distrati, pleaca totusi spre puhoi. Dimineata toarna bine, se opreste, inca vine. Kojac inca-i hotarat sa se catere pe-urat.

Iata o gaura in nori, pesemne ca vine soarele. Nu plecam de la cort decat la ora 2, dupa ce se mai potoleste ploaia. Ivona s-a decis sa-l astepte pe Adi, care a anuntat ca vrea sa vina in Cortina d’Ampezzo in vizita. Sta in Torino, dar e prin zona. Ca drept urmare eu, Lucian si Andra mergem tot la Campo e Volpere sa gasim totusi, faleza de pe topo. Stim ca e posibil sa ploua din nou, dar asta nu inseamna nimic. Nu strica sa faci miscare, chiar si pe ploaie.

He he, iata si faleza din Topo, in sfarsit. Ieri o luasem spre dreapta si n-am nimerit-o. Azi am luat-o pe cararea din stanga care coboara vreo 200 m dupa care e o alta carare nemarcata spre dreapta catre un mic canion. Intalnim acolo deja o gramada de cataratori, care locuiesc prin zona si ii intrebam de noua faleza, doar ca nu stiu nici ei nimic de ea. Ne recomanda ceva trasee de incalzire, doar ca vine ploaia. O trimit pe Andra pe un 6+ mai de bulan, dar fara succes. Nu prea e de incalzire. Incerc si eu traseul si ma impotmolesc tot din cauza bulanului, doar ca incepe puhoiul si incerc sa ajung in top sa scot buclele. Greu ma mai misc. Pesemne ca stanca e uda.

Mai am ceva escaladari pe ploaia la activ. Acum doi ani, la un concurs de escalada din Herculane. Ma fila Florin, un baiat de incredere din Iasi, dar care are ceva probleme cu ticuri. In fine, ma fileaza el si ajung aproape de top si incepe ploaia, cu grindina. Nici nu ma pot uita in sus ca ma pisca fata si incerc din rasputeri sa fac ultima miscare cu gheata in cap. Ma uit la Florin sa vad daca e atent si il gasesc intr-o serie de ticuri continue. Brrrrr, JOOOOS!!!

Trece ploaia, echipamentul e strans, coarda putin uda, dar destul cat sa ne punem in miscare pana la masina. Intalnim la faleza si doi vecini de cort din camping, un cuplu britanic care au venit cu motocicleta.  Se catara mai mult pe via-feratta si au facut deja cele mai importante trasee din zona in doua saptamani.

Ajungem la camping, Kojac si Irina uzi fleasca. Pesemne ca i-a prins ploaia pe traseu. Corzile intinse la uscat, ne punem la povestit aventurile de azi si cu averse de rasete pe ploaie ne incoltim in Pitoni. Pas greu pe ploaie, mai ales cand ai de urcat pe iarba.

Adi a venit, o iau pe Ivona si o duc in oras sa-si intalneasca febletea si ma intorc sa restabilesc motivul zilei, ploaia, care inevitabil continua. Dar asta nu inseamna ca nu putem manca din pastele Irinei, piureul lui Lucian si visinata lui dom’ Costel. Andra e in stare de veselie, mananca smochine si viseaza la impactul cu bicicleta din Paklenica. S-a mai cicatrizat rana, dar probabil semn o sa-i ramana. Mie imi place de ea si cu semn, nu c-ar fi insemnata de mine.

 

28 august:

Mii de tunete si fulgere au trecut asa ca azi ne indreptam vertiginos spre Cinque Torri sa facem niscai clasice mai indulgente. Suntem matinali cu totii pentru ca ne strangem boarfele din camping si hotaram sa campam prin padure aproape de faleza. Suntem 7 oameni asa ca ne impartim in doua masini, luam cafeaua de dimineata si hai la cocot. Ce frumos e pe-aici si atat de rau imi pare ca trebuie sa plecam curand.

Avem in plan un traseu mai lung si cand ajungem la baza e deja ocupat de 3 oameni mai in varsta care se cam pierd pe ruta asa ca hotaram sa urcam pe ceva paralel. Kojac o ia pe Irina, eu pe Andra si urcam repejor. Cam usor, dar ma asigur pe alocuri si cu ceva frienduri de la Vlad si din colectia proprie, sa nu mai pun prin pitoane. Macar asa mai invat sa le montez in perete. Cam frigut la umbra, deci cautam regrupari la soare sa ne flagelam putin cu caldura. In top ne intalnim cu totii si facem un rapel pe semicorzile din dotare. Lucian isi asteapta si el randul, iar Ivona si Adi se plimba prin zona in cautarea cuibusorului de nebunii.

Eu mai fac odata traseul si cu Lucian, iar Kojac se baga la traseul initial unde erau cei 3 voinici. Noi cataram lejer, iar Lucian e cam dezamagit de lipsa de dificultate al traseului. Urmarim in paralel familia Tudosa care se cam rataceste si ea pe traseu, motiv pentru care Kojac o ia drept in sus aproape 30 m fara asigurare si se aud strigate de control inhibat asupra secundului: “Irina, cata coarda mai este?” “3m, pui” “Hai ca mai urc oleaca sa gasesc ceva” “Pui, nu mai ai coarda” “Hai ca sunt aproape” Si dupa indelungi tipete si orientari orientale capul familiei Tudosa gaseste solutia lungimii si isi cheama nevasta. Lucrurile s-au calmat, iar Lucian si cu mine incepem rapelul pe semicorzi. Ajunsi jos, asteptam aparitia familiei si rapelul lor inevitabil, doar ca au o singura coarda de 50m. Sunt scosi din dilema cand gasesc o noua regrupare sa micsoreze distanta de rapel. Suntem cu totii bine.

Intre timp la tabara de langa perete Ivona si Adi au ceva greutati cu cei 3 voinici care-si aduna catrafusele. Dintr-o confuzie, aproape ca iese macel. Adi, voinicul, aproape ca sare sa apere materialele de la baza, Ivona cu argumente solide nu se indupleca sa lase voinicii sa-si ia rucsacii pe motiv ca nu este al lor si in toata agitatia ii gasim pe Adi si Ivona iritati de intamplarea desfasurata. Ca drept urmare ca s-au luat la cearta cu voinicii din greseala. Catrafusele nu erau ale noastre ci ale lor. Ivona iritata ca incepem sa glumim, desi ii multimim din suflet ca ne-a aparat cu pretul corzilor vocale. Facem haz de neant si o luam la pas spre masina. Ivona ia-o de unde nu-i. Cheia e la ea. Pesemne ca s-a bosumflat. Revine la masina, cu un zambet ascuns si cum ne punem la o masa copioasa, ghici cine? Iaca cei 3 voinici cu rucsacii lor in spate. Ne cerem scuze pentru confuzie si schimbam ceva pareri despre zonele in care am catarat, de unde suntem, ce facem, ce fumam si ce bem. Ne despartim in termeni amiabili si mai radem odata de situatie fara sa o suparam pe Ivona.

Campam prin padure. Adi si Ivona se inghesuie in masina, caci e mai bine pentru ei sa stea acolo. Le incalzesc cuibusorul si restul la culcare. Ar fi cam interzis de campat acolo, dar nu vine nimeni sa ne verifice la acte asa ca ne ascundem intr-o gaura linistita si dormim adanc. Maine mergem in Bolzano sa-i lasam pe Ivona si Lucian la autocar, iar pe Adi la gara din Bolzano. Kojac si Irina mai raman in Cortina d’Ampezzo o saptamana, ce bine de ei. Ce-oi face eu cu Andra de-acolo ramane de vazut. Pana maine, noapte buna!