Saptamana 5: Franta – Marsillia

29 august:

Ne luam ramas bun de la Kojac si Irina, iar noi plecam 5 intr-o masina care suporta doar 3 avand in vedere bagajele puse in carca. Ivona, Adi si Lucian stau cam ingramaditi in spate si or sa stea asa vreo 4 ore, din pacate, dar asta nu inseamna ca nu se simt bine la inghesuiala. Facem un popas langa un parau sa ne spalam mizeria de pe cort si puchinii din ochi sa nu cumva sa inghitim ceva putoare pana in Bolzano si sa fim pregatiti pentru orice contact cu lumea civilizata.

Bolzano. Veseli cu totii, cautam sa bobinam o pizza in gasca. Ivona suna la Atlassib sa verifice transportul si afla ca a pierdut autocarul de la ora 11 cu plecare spre Padova. Dupa ceva momente de nervozitate si felii de pizza state in gat si Lucian destul de relaxat cat sa-l doara la varful firului de par, decidem sa-i duc eu pe Ivona si Lucian in Padova sa nu-si piarda autocarul. Adi are tren din Bolzano pentru destinatia lui. E deja ora 3 si ar trebui sa facem 2 ore pana in Padova, caci la 5 pleaca autocarul lor. Totusi, Lucian nu vrea sa plece pe motiv ca nu a cumparat cele 20 de cadouri magnet pentru prieteni si colegi. Mare dezamagire. Ne urnim pana la urma cu viteza melcului turbat si il lasam pe Adi in liniste sa-si astepte trenul.

Precizez ca bicicletele inca sunt montate in spatele masinii si autostrada ofera ocazii de a circula cu 130 km / h, deci profit de ocazie. Dupa mii de tunete si fulgere prin masina si ocoluri eronate pe autostrada si incalceli verbale la volan, ajungem in cele din urma in Padova LA FIX. Adica nu la 5 fix, ci la fix cat sa se urce copiii in autocar sa dea gaze de fericire. Ne luam ramas bun si de la ei si dupa ce pleaca, eu si Andra suntem cateva clipe fara scop.

Mai sunt 3 ore pana la intuneric asa ca o luam din loc si pornim spre autostrada cu directia Marsillia. Obositor noaptea pe inserate pe sosea si ne-am cam pierdut din palpitatie dupa despartirea brusca cu Ivona si Lucian. Oprim intr-un orasel la marginea autostrazii si ne bagam la somn in masina.

 

30 august:

Trezirea si din nou pe autostrada pana in Marsillia. Trecem pe langa Monaco, Cannes, dar cu gandul nu ne oprim acolo, motivele’s diverse. Scump, e cel mai important. Cu ifose, al doilea motiv.

Ajungem in Marsillia dupa cateva ore bune de sofat, cu durere de spate si pofta de ceva bun. Ne indreptam atentia spre “Les Calanque Morgiou”, un golf superb aflat la marginea Marsilliei. Lasam masina undeva la intrarea in parc, caci nu prea avem voie daca nu suntem din sat. Pornim pe jos dar avem noroc de un baiat care lucreaza la restaurant si are permis de acces in zona. Ii multumim cumsecade si suntem in golf.

Cautam zona de baie, locurile de cocotz. Intalnesc o echipa de cataratori incepatori care au topo-ul zonei si incep sa fac poze la traseele din carte, ca nu am 30 euro de investit, mai ales ca nu stam prea mult. Ne plimbam, ne invartim, stam pe plaja si zambim. N-avem nimic la noi, deci ne intoarcem la masina.  Pe drum gasim numeroase semne de atentionare ca trecem print-o zona cu pericol de incendiu. Avand in vedere ca luna august e predispusa la asemenea fenomene spontane, nu ignoram mesajele si luam seama la ce e in jur. Gasim si monumente funerare a pompierilor care au murit in incendiile starnite care au ravasit toata padurea. Acum lucrurile arata bine cu toate ca la prima scanteie, toate acele uscate de pe jos ale brazilor ar lua foc instantaneu. E un covor placut la vedere, dar scump la activare.

Montam cortul in padure, la marginea parcului si bagam un somn linistit, fara prea mult chin.

 

31 august:

Ne facem ceva provizii: 8 l de apa, mancare, sacii de dormit, suprasacul facut cadou de Mihai si Ana ( carora le multumim tare mult!!! sigur o sa ne fie de folos ) , mutam masina intr-o parcare, luam strictul necesar care se dovedeste a fi cam mult, echipamentul de catarat si bagam pe jos 4 km pana la golf.

Ajungem cam rupti de oboseala de la urcat dealurile, dar primul lucru pe care-l putem face e o baie in Marea Mediterana, care e cam receeeeee. Brrrrrrrr!!! Ne montam ochelarii si ne scufundam. E o alta lume sub apa. Imi aduc aminte de Croatia. Cativa copii prind caracatite. As vrea sa le pot vedea si eu sub apa in mediul lor, dar se pare ca se ascund mai bine decat noi. Bancuri de pesti, alge, culori superbe si apa limpede. Ne simtim bine, relaxati! Totusi ar fi fost ciudat daca nu aveam unde sa cataram.

Ne plimbam pe la alte golfuri de prin zona, ne pozam, ne gatim ( de mancare ) si spre seara, la baza unui perete surplombat unde ne-am montat tabara, avem o companie placuta a unui francez cu doi copii veniti la catarat. Tipul seamana cu un renumit catarator Patrick Edlinger. Ne mai holbam la ei si la catelul lor din cand in cand, facem cunostinta, ne mai spunem una alta in franceza, pentru ca nici unul nu stie engleza, spre dezamagirea noastra.

Ne bagam in suprasacul de la Mihai si Ana. Tantari! Nori! Speram sa nu ploua.

 

1 septembrie:

Cataram la faleza dimineata o gramada de trasee, eu ma dau si pe ceva mai tare, dar soarele isi arata pletele cam prea curand si incep sa transpir pe perete. Mai facem o baie si purtam discutii filozofice si culturale.

Facem si o vizita la unul din golfurile de ieri “Les Calanques Sorgintu”, iar Andra vrea sa-si incerce indemanarea la o saritura de la inaltime, doar ca o lasa motivatia la timp si renunta la idee. Dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa se balaceasca si o face cu succes, doar ca, singura. Eu nu prea sunt in apele mele, clar, sunt in apele frantei, dar ceva nu se cupleaza. Desi zona e superba, momentul e perfect, parca am plecat prea repede din Dolomiti, zona cu cel mai mare potential de aventura din cate am vizitat pana acum in calatoria aceasta. Imi place mai mult la frig, la munte, la trecking, la catarat. Cand ajung la mare, parca ma prostesc, ma simt inutil. Cu greu ma desprind de stare, iar Andra incearca din rasputeri sa-mi distraga atentia cocotandu-se intr-un copac si imitand maimuta intr-o maniera de felina.

Dormim tot la faleza.

 

2 septembrie:

Azi plecam din “Calanques Morgiou” spre Cassis. Ne trezim in compania unui porumbel indraznet, pe care-l poreclesc Culita. Seamana cu un Culita, desi eu n-am intalnit niciodata unul. Urcam si coboram aceleasi dealuri ca sa ajungem la masina si suntem hotarati sa ne indreptam privirea spre prezent si sa ne bucuram de el. Doar ca ne e cam sete, iar prezentul in care beau apa nu se lasa vazut.

Ajungem in Cassis si campam la “Les Cigales”. Avem internet, aprozar, bar si toate cele necesare pentru o sedere reusita de 2 zile.

Dupa stabilirea teritoriului, fugim repejor spre mare sa ne mai curatim putin si sa vedem golful si pestii. Mda, oras-statiune. Pizzerii, restaurante, shaormerii, baruri, magazine de kitchuri si alte prostii inutile. Prea cald, prea nasol, ma apuca depresia. Vreau la munte!!!

Ne intoarcem la camping si ma imprietenesc cu un pustan de culoare care vrea sa faca schimb cu telefonul iPhone al Andrei. Laptop pe telefon. Ii spun ca nu se poate si ma intreaba de-o bere, desi cred ca nu are voie si tocmai atunci vine supraveghetorul lui, iau berea pe care i-am dat-o. Scoate o tigara, o fumeaza, iar se ascunde, ii explic ca nu-i pont sa fumeze asa de tanar. Rupe tigarile in fata mea, nervos. Ma ia in brate, imi multumeste. Scot chitara, ii bag o cantare. Ma opreste. Imi arata break-dance pe laptop. Imi da sa ascult hip-hop. Sonorul e cam tare. Il rog sa dea pe mut. Imi povesteste ca maica-sa si taica-su il bat. Eu ii spun ca nu e normal. El se bucura si pleaca la culcare. Si toate astea in franceza!!

Andra s-a ascuns in masina. A stat acolo pana a plecat pustiul. Pesemne ca nu-i place de el.

Stam cam prost cu resursele.

Somn de frumusete.

 

3 septembrie:

Ma asteptam sa mearga netul azi, dar un cacat.

Cassis oras de cacat, vine ploaia, nu-mi place deloc. Ori vreau acasa, ori schimbam planul. Ma simt ca un cacat in ploaie. Facem calcule, nu ne-ajung banii sa mergem pana in Belgia, Olanda, sa stam in Austria. Nu avem nici macar cat sa ajungem in Paris, deci purcedem direct spre Herrenberg, la George si Ioana, in drum spre casa.

Deja ma apuca depresia cand stiu ca ma intorc, ca nu mai am bani destui, ca orasul Cassis e de cacat si ca sudul Frantei nu-i ca estul si ca lumea-i inerta, turistii evidenti, francezii impasibili, ce moace, dizidenti. Clar, bosumflat 2 ore. Plan de calatorie. Reconfigurarea traseului. Mizerabil.

Deja ma gandesc serios sa ajung la timp la nunta lui Kobe.

Facem planul ca maine sa vizitam Marsillia, poate imi mai reveni din starea de cacat in care ma aflu. Se simte iritarea in orice fac.

Plecam din camping si ne oprim sa dormim intr-o parcare in drum spre Marsillia. Ceva nu-mi place la locul asta, sudul Frantei, si nu stiu de ce. Oare pentru ca lumea e prea indiferenta!

 

4 septembrie:

Marsillia. Sunt numai spume la gura si creierul ia foc.

Un alt oras de cacat la propriu si la figurat. As zice ca am ceva cu cacatul, dar cand merg pe strazile principale ale orasului si dam peste nameti, nu ghemotoace, de cacati si dughene de mizerie si gunoaie, urme de labe de caini de oras si flegme intinse pe trotuare. Da, exact, asta-i senzatia pe care o am cand merg prin Marsillia. Un oras negru sub unghie, fara obiective turistice. E doar un port care pute. Un port mizerabil. Un port pe care-l mai scoate din cacat gingasia frantuzoaicelor, dar nu e de ajuns pentru ca mi-e scarba. Va recomand scurt-metrajul Amatorul, un film romanesc care scoate in evidenta mizeria omului la figurat. Eu asta am avut de indurat la propriu. Cacat, pisat, flegma, etc pentru cenzura. Acum sunt revoltat! Andra nu ma baga in seama caci isi tine respiratia si se grabeste sa ajunga spre o zona in care bate o briza ceva mai curata.

Cautam in acelasi timp si o piata de vechituri si ne frustram si din aceasta pricina cretina. E prea mult sa cerem aer curat? Nasterea si grijania, sunca si sampania!

Ne oprim la o cafenea pe malul portului si luam doua cafele, eu cu lapte, Andra simpla. Mie mi se da o cana de 250 ml, Andra primeste 50 ml de cafea tare. Na diferenta si discriminare.

Dac-as fi un porumbel,
m-as caca in el hotel.
Dac-as fi o telemea,
As putrezi in Marsillia.

Afara de-aici, afaraaaaa! Plecam repede spre Germania, o tara in care cel mai nasol oras arata ca o buda de hotel de 5 stele.

Ne oprim intr-o parcare de langa Grenoble si incepe ploaia. Ce bine! Macar se mai duce mirosul ala de cacat din Marsillia.

Stau sub parasolar si fumez o tigara in ploaie si ce bine e!

Saptamana 4: Italia – Dolomiti – Cortina d’Ampezzo

22 august:

Pfoai, deja e luni. Un inceput de saptamana beton in Cortina d’Ampezzo. Ne scaldam intr-o revolutie spirituala. Ne trezim cu chiu cu vai, chinuiti de inghesuiala, sforait si pozitii imperfecte. Eu si Andra suntem fericiti ca am putut sa dormim intinsi pe saltele si nu ghemuiti in masina ca in ultimele 3 nopti. Hotaram sa ne miscam organele si sa urcam pe Monte Cristallo, macar in recunoastere si aclimatizare. Nu avem destul echipament pentru via-ferrata asa ca momentan ramanem la trecking pana improvizam ceva mai incolo. Avem harti si ne orientam bine pe traseu. Urcam mult si facem pauze dese. Pe traseu intalnim domnisoare bronzate care isi cara doar un izopren si un rucsacel mic. Oare unde s-or duce? Oare care e secretul bronzului lor perfect? Pe creasta Pomagagnon facem o pauza si se vede superb orasul Cortina si vf. Cristallo si… iata fetele la plaja. Ahaaa, deci numai peste 2000m poti obtine asa un bronz perfect. Imi dau jos tricoul si 3 muste mor instant in preajma mea. Am o aura suprema. Dar stai, se muta si ceilalti de langa mine. Oare eman atat de multa energie? Mda… Renunt la bronzul perfect si prefer bronzul muncitorului, adica nasul ars, bratele pe jumatate negre, gatul cu guler negru. Ivona uita ca avem piersicile la ea in rucsac si se aseaza hotarat cu toata greutatea-i si pana sa ne dam seama e prea tarziu. Mancam piersici in suc propriu care inca se scurge.

In drum spre telecabina, dam peste un lac artificial, dar pe care il vom vizita la coborare. Hotaram sa nu urcam pe jos pe grohotis. N-avem bulanul incalzit inca si in schimb preferam sa luam telecabina sa putem admira peisajul de sus cat mai curand si sa avem vreme de contemplare. 15 euro dus-intors. Uuuu, ce zdruncinaturi si ce gol sub noi. Superb. Suntem cate doi intr-o telecabina si aproape ca nu miscam, decat cand declansam tragaciul de la aparatul foto. De la capatul telecabinei incep traseele de via-ferrata care ne fac cu ochiul, dar nu riscam nimic asa ca ne oprim la bar, luam o bere, fumam o tigara si ne bucuram de privelistea minunata pe care o avem in jurul nostru. Lucian isi exerseaza talentul de pantomima si inghite cu pofta fiecare gura de bere nefiltrata, Ivona inhaleaza cu placere un fum de tigara, Andra se cam indeparteaza de noi, pesemne ca miroase a cacat. Ah, da, iata si buda la 10 m de noi. Iar eu imi tin respiratia cand iau o gura de bere nefiltrata sa nu confund gustul cu mirosul de-afara. Numerosi oameni coboara de pe traseele via-ferrata care par destul de expuse si bine amenajate. Ma bucur sa vad atata diversitate in pasionatii de munte. De la copii pana la oameni in varsta coboara cu zambetul pe buze si se umfla in pene cand ajung la bar, pesemne ca incepe sa cam bata vantul. Gandurile noastre se misca aleatoriu si din pricina privelistii suntem tot mai expusi la o visare continua. Andra isi doreste sa incerce cumsecade un traseu via-feratta si pacat ca nu avem ce ne trebuie la noi. Plimbarea e doar de cercetare.

Se apropie ora ultimei telecabine asa ca ne grabim s-o prindem. Inca o data suntem fascinati de unghiul mare de coborare si deliciul peretilor ce ne inconjoara. Ne oprim la lacul artificial si ne hranim organele cu apa vietii si aerul racoros. Urmarim malul lacului si decidem o fotografie inspirata dupa un poster al formatiei Pink Floyd, in care apar dezbracate 6 tipe pe malul unei piscine cu copertile albumelor formatiei desenate pe spatele lor. Trecem de acest moment cultural si urmarim cum viata curge in jurul nostru sub o forma reala, lipsita de internet. Coboram pe alt traseu si observam o slujba comemorativa a unui alpinist. Ne dam seama, din nou, de realitatea vietii de alpinist si nu numai. De ce sa nu fim flamanzi si naivi dupa cunoastere si informatie? Nu stim cand va veni si momentul nostru macabru de a ne uni cu natura si de a ne pierde toate memoriile si cunostintele adunate.

Traseul prin padure e placut si dam peste o cireada de vaci, moment in care Lucian isi scoate aparatul sau superb sa surprinda un tratat de intelepciune a fetelor noastre de a negocia iarba pe care vacile autohtone o macina. Nici o vaca nu da acceptul si se aude din departare “Muuuu”, iar alta vaca se cam oftica si-i spune “Ho, nebuno, eu vroiam sa spun asta!” Lasam iarba celor pe care o merita si inaintam agale pe un traseu lung si alaturi de sosea. Daca nu ati vazut vreodata un cal dalmatian, aveti ocazia sa-l vedeti in Dolomiti. Lucian, din nou cu aparatul sau superb, se arunca aproape de cal sa-l surprinda in dilema existentei sale “Oare sunt cal sau caine? Unde e Cruela de Ville?” Doar ca-l confunda pe Lucian cu un intelept de seama si se apropie indraznet de el cu intrebarile sale existentiale.

Seara se dovedeste a fi cam friguroasa si ne scoatem pufoaicele si polarele sa ne incalzim alaturi de stimata bere si visinata.

 

23 august:

Cu greu ne trezim si pornim spre Cinque Torri, o grupare de bolovani nu mai inalti de 300 m, dar care sunt foarte frecventati pentru escalada si clasice oferind o gama vasta de arome si incercari. Suntem, totusi cam obositi dupa miscarea de ieri asa ca merge o catarare.

Ne invartim ca multi titirezi pana gasim iesirea din oras, caci inca n-am apucat sa invat strazile si sensurile unice. Ne oprim pe un interzis sa luam ceva fructe, apoi merg cu Lucian la “Cooperativa” sa cumparam ceva cordelina pentru zelburi. Ajungem la masina, am uitat sa luam paine. O iau pe Andra si cu painea in mana nu mai gasim masina unde era. Lucian a avut indemanarea necesara sa mute masina la timp, inainte ca un nene politist, pe buna dreptate, sa ne dea o amenda de 80 euro. Bravo Lucian, rusine mie pentru parcarea neregulamentara.

Iesim in cele din urma din Cortina spre directia Cinque Torri. Lasam masina la o ora distanta de bolovani si car 15kg de echipament cu mine si Lucian coarda, ca mai apoi sa aflu ca este parcare la baza peretilor, la refugiul Cinque Torri. Gheara in gat la maxim! Totusi nu puteam intra pentru ca e ora 1 si portile se inchid la 9 dimineata. Dupa ce luam aminte ca se poate ajunge si altfel mai urcam 30 min pana la o faleza usoara cu multe trasee, pana in gradul 6. Cataram pe rand toate traseele, chiar si Ivona face o incercare cu un dribling superb si ofera o gama de miscari demne de un incepator. Ne place tare mult zona si suntem incantati de pauza de trecking. Andra fileaza (nu stiu pe cine), Ivona face fotografii, Lucian se incalzeste la umbra, iar eu inghit in sec pentru ca se lasa frigul. Ne oprim din catarat dupa 4 ore si coboram vertiginos cu gandul sa revenim in urmatoarele zile aici sa executam un clasic, mai mare sau mai mic.

Andra propune sa ne spalam niste haine ca deja avem 2 saculeti de haine. Nu le-am mai spalat de multisor. Cu boarfele in mana dam peste o femeie din Romania la camera de spalat rufe. Ne povesteste viata ei in 30 minute. Ne bucuram sa intalnim si alti romani civilizati pe aici si nu care se ascund de noi, cum am observat de la o vreme. In Muntenegru ne-am bucurat tare mult cand am auzit glas romanesc. In Italia, parca s-a schimbat treaba. Am sa abordez subiectul mai incolo cand ma linistesc.

 

24 august:

Azi o noua zi de relax, stat la cort, leneveala, curatenie. Facem un plan sa urcam maine pe Tofana di Mezzo prin Punta Anna, via-feratta. Cica ar fi destul de dificil si expus. Ne incanta ideea expunerii, mai ales la soare. Mai citim ceva, navigam pe net cu barca pe rand, glumim si radem unii de altii cand, iaca-ta cine-a veniiit.

Kojac si Irina veniti tocmai din Torino dupa o saptamana glorioasa de umblat prin muzee si vizitat orasele ca la muzeu. Ne punem pe povesti si ne luptam in aventuri. Ne povestesc despre Monaco, Torino, muzeul Alpin si alte locuri minunate si scumpe la vedere prin care au umblat. Ceva prea scump n-avem de povestit decat cele 2 nopti in Venetia, in rest la limita bunului buzunar.

Deja gasca s-a marit, incepe distractia. Desi cam obositi, ei de pe drum, noi in general, decidem sa facem o vizita la un magazin ieftin tare, domle, din Canezei. Convinsi de argumentele solide ale lui Kojac, o luam rapid din loc pana nu se inchide la 5 fix totul. Drumul e lung si cu serpentine, mai ca am uitat ca facem 2 ore numai dus. Ajungem in cele din urma la magazinul ieftin din oras si parca nimic nu-i ieftin si pufos si ne plimbam agale ca la muzeu. Ne dam seama ca drumul e inutil; bisturie si butoaie, arghhh; oare de ce n-am ramas noi la cort. Totusi Kojac si Irina isi iau niste bete de trecking sa nu cumva sa fi venit degeaba, caci obiectivul era clar: o pereche de La Sportiva Viper. Kojac si Irina accepta invitatia noastra de a merge la Tofana di Mezzo maine.

Ne intoarcem la camping si mai obositi decat am plecat, dar visinata lui nea Costel ne scoate din starea deformata ulterior si ne incalzim gaturile si cu visinata lui Kojac. Incepem un mini-concert nu prea zgomotos cu chitara si muzicuta si in urma acestei atmosfere, as zice ca urmeaza o hrana pentru ratuste, dar stai ( inghit in sec ), inca nu. Chitara unge ambientul cu sunete calde si melodii de lumanare, gen Scorpions si Soliman Pasa. M-am cherchelit si nu mi-e somn. Kojac imi tine moralul ridicat, dar tot cad de pe scaun. Se culca si el in cele din urma dar pana nu citesc ceva nu pot, asa ca pun mana pe Lev Tolstoi si nimeresc la un fragment pe care nu-l retin caci trebuie sa-l citesc de 10 ori. Pesemne ca ar trebui sa dorm. Si o fac, dar instant.

 

25 august:

Azi destinatia Tofana di Mezzo. Lucian pregateste micul dejun, ca de obicei. Irina si Kojac isi fac miscarea de dimineata, iar Andra si Ivona isi pregatesc bagajul si fac nodurile pentru zelburi.

La 9 plecam spre refugiul Dibona, situat la baza peretilor Tofana. De acolo ne indreptam spre refugiul Pomades de unde se face urcarea spre via-feratta pe Punta Anna. Traseul e destul de usor si totodata frustrant cu manevra de pus-scos carabele zelburilor de pe lanturi, ceea ce ne cam enerveaza caci incepe sa devina un automatism si avem momente cand uitam de priveliste si uitam de ce suntem acolo. Facem pauze dese si privim la cei care trec pe langa noi, acelasi automatism. Ne cam sperie caci nici unul nu priveste in jur la peisaj. Incercam sa facem pauze mai dese sa putem face fotografii mai multe si sa mai facem cate-o gluma proasta, eventual. Ivona e pentru prima data intr-o via-feratta si la portiunile mai expuse i se cam face pielea de gaina, dar nu se impotmoleste si se bucura din plin de peisajul orizontal. La verticala, iuhuuu… Bravo Ivona! Chiar si pentru Lucian e prima data pe via-feratta, doar ca i se pare destul de usor si e iritat de automatism si pe portiuni mai usoare refuza sa se mai asigure. Kojac i-o da la liber mai tot timpul caci nu e foarte greu si avand in vedere calitatile lui de mare sportiv, il credem pe cuvant.

Dupa cateva ore de urcat ajungem la o bifurcatie. In sus ori la dreapta. The people have spoken. La dreapta. Dam de cea mai expusa zona de pana acum. Stam agagati in gol de lanturi la un gol de 150 m sub noi. E cam expus si emotionant, dar asta nu inseamna ca nu ne putem intinde si lasa pe spate cum face Andra fara nici cea mai mica ezitare. O mai tachinez pe Ivona sa arunce cate-o privire in jos, dar se pare ca s-a obisnuit deja cu expunerea la inaltime ca incepe sa faca fotosinteza.

“You know that feeling, when you look down and you wanna jump? Well, i don’t have it!” Jack Sparrow

Ajungem pe varf dupa numeroase popasuri si incercari spontane pe traseul plin de grohotis si pasaje capcana. Nu e greu. Trebuie doar putina atentie.

Ne delectam cu biscuitii magici pe care-i avem la noi si deja ne gandim la coborare, doar ca e cam nasol sa coboram pe acelasi traseu pe care am urcat. Ma uit cu Kojac si Lucian in diverse zone de acces si analizam harta. Nu prea se potriveste nimic din ce-i pe harta si ar trebui sa o luam pe un mare grohotis abrupt cu o finalitate lina. Avand in vedere echipajul, nu ne riscam la asa o coborare si decidem sa luam telefericul pana la urmatoarea statie. Macar mai taiem din timp si din portiuni mai dereglate.

Ce usor e sa ajungi in fustita cu telefericul pe varf si cu mainile in buzunar. Dar noua nu ne plac lucrurile usoare, pentru ca in cele din urma noi ne bucuram mai mult de finalizarea ascensiunii, petrecand un numar mare de ore si prin destule incercari fizice, psihice si gastronomice. Vai ce-ar merge o inghetata acum!! Yum yum.

Asteptam telefericul si nu prea vorbim. Fiecare cu gandul in alta parte. Eu imi amintesc de ce m-am apucat de catarat, nu si cand. Mi-am propus sa ajung sa urc in locuri pe care putini dintre prieteni puteau ajunge si sa fac fotografii sa le arat cat de frumos se vede de sus. Incet incet, aproape toti prietenii mei au inceput si ei sa catere, iar unii pe care i-am cunoscut mai tarziu si care catarau deja, nu aveau nevoie de pozele mele asa ca ma bucur tare mult cand ies cu ei la munte. Dar cel mai mult ma bucur ca pot sa ies cu Andra la munte. Vai ce momente de branza, cheeesy!!! Revenim la teleferic.

Continuam calea noastra spre adevar dupa ce ne lasa telefericul si ajungem degraba la masini, dar nu inainte de a ne bucura de peisaj la refugiul Pomades. Privelistea e superba!

Seara analizam situatia meteo si nu prea ne zambeste in urmatoarele zile, dar maine se anunta o zi numai buna de catarat asa ca ne decidem ori la Cinque Torri, ori la un loc nou de prin zona. Vedem cum ne trezim. Ianinte de somn, inevitabila visinata. Multumim dom’ Costel!

 

26 august:

Care pe care. Kojac si Irina se decid sa plece spre Cinque Torri, sa catere ceva. Lucian, Ivona, Andra si cu mine mai stam la cort la o leneveala. Pe la 1 ne decidem sa iesim la un cocot la o zona de prin apropiere “Campo e volpere”, un loc superb, ascuns prin padure, chiar la iesirea din Cortina d’Ampezzo, inainte de intrarea in primul tunel. Ne punem masina intr-o parcare si gasim o faleza frumoasa cu trasee mai usoare si mai tari.

Din pacate, topo-ul pe care-l avem de la Catalin cu traseele de escalada din zona nu e actualizat si nici nu a aparut o versiune mai noua actualizata asa ca ce gasim, aia avem. Probabil cel mai usor traseu e gradul 7, putin suspendat, dar cu prize destul de mari. Ii dau vreo 2 incercari, de fiecare data moare bulanu inainte de top la o portiune putin in surplomba. Lipsa de antrenament si anduranta. Andra e aproape de reusita, dar din acelasi motiv ca si mine, nu reuseste sa gaseasca secventa cea mai adecvata si mai putin fortata. Lucian incearca si el traseul si se bucura de orice miscare ii ofera catararea in mansa. Cap de coarda ar fi cam dificil pentru el momentan. In schimb, e in cautare de serpisori, sau vulpite.

Dupa numele locului, ai zice ca ar trebui sa vedem vulpite la fiecare pas, doar ca s-au cam speriat de lupi ca noi si ne-au lasat in ceata. Ivona se bucura de tigara pe care o trage cu pofta si mediteaza la ascensiune intr-o stare cvasistatica. Aproape ca n-o auzim.

Mai dau o incercare si de data asta se pare ca m-am incalzit destul, caci trec pasajul “dificil” fara sa-mi dau seama. Ma invioreaza reusita si vreau sa incerc si alte trasee. Ma dau pe un 7+/-8, cred, pe niste riglete si miscari intinse si-mi place. Vreau sa fac si o mansa la un traseu care-mi pare mai boulderist cu o intrare de bloc si o dinamica la o scursa. Pasii sunt intensi, dar dupa ce incerc intrarea de nenumarate ori, continui sa vad restul traseului, care-mi place la nebunie cum te pozitioneaza. Pasii sunt impusi prin miscari de presiune si echilibru. Foarte frumos.

Totusi, am senzatia ca aceasta faleza nu e ce cautam. Tare ne-ar fi placut sa gasim faleza principala. Are mai multe trasee usoare si ne putem catara cu totii, chiar si Ivona.

Ne intoarcem la cort si dupa ceva vreme ajung si Kojac si Irina, care vin din Canezei cu o pereche de Python. Dar cu catararea ce s-a intamplat? Pai cica accesul era inchis dimineata si au reusit sa intre abia seara sa vada pretii, dupa ce s-au intors din Canezei. Piton! Beton!

Mai analizam putin situatia meteo si cam incepe ploaia. Spre seara ne picura, dar asta nu inseamna nimic. Kojac e inca decis sa faca un clasic la Cinque Torri.

 

27 august:

Norii sunt metalizati, plini de apa, fac noroi, iar copiii sunt distrati, pleaca totusi spre puhoi. Dimineata toarna bine, se opreste, inca vine. Kojac inca-i hotarat sa se catere pe-urat.

Iata o gaura in nori, pesemne ca vine soarele. Nu plecam de la cort decat la ora 2, dupa ce se mai potoleste ploaia. Ivona s-a decis sa-l astepte pe Adi, care a anuntat ca vrea sa vina in Cortina d’Ampezzo in vizita. Sta in Torino, dar e prin zona. Ca drept urmare eu, Lucian si Andra mergem tot la Campo e Volpere sa gasim totusi, faleza de pe topo. Stim ca e posibil sa ploua din nou, dar asta nu inseamna nimic. Nu strica sa faci miscare, chiar si pe ploaie.

He he, iata si faleza din Topo, in sfarsit. Ieri o luasem spre dreapta si n-am nimerit-o. Azi am luat-o pe cararea din stanga care coboara vreo 200 m dupa care e o alta carare nemarcata spre dreapta catre un mic canion. Intalnim acolo deja o gramada de cataratori, care locuiesc prin zona si ii intrebam de noua faleza, doar ca nu stiu nici ei nimic de ea. Ne recomanda ceva trasee de incalzire, doar ca vine ploaia. O trimit pe Andra pe un 6+ mai de bulan, dar fara succes. Nu prea e de incalzire. Incerc si eu traseul si ma impotmolesc tot din cauza bulanului, doar ca incepe puhoiul si incerc sa ajung in top sa scot buclele. Greu ma mai misc. Pesemne ca stanca e uda.

Mai am ceva escaladari pe ploaia la activ. Acum doi ani, la un concurs de escalada din Herculane. Ma fila Florin, un baiat de incredere din Iasi, dar care are ceva probleme cu ticuri. In fine, ma fileaza el si ajung aproape de top si incepe ploaia, cu grindina. Nici nu ma pot uita in sus ca ma pisca fata si incerc din rasputeri sa fac ultima miscare cu gheata in cap. Ma uit la Florin sa vad daca e atent si il gasesc intr-o serie de ticuri continue. Brrrrr, JOOOOS!!!

Trece ploaia, echipamentul e strans, coarda putin uda, dar destul cat sa ne punem in miscare pana la masina. Intalnim la faleza si doi vecini de cort din camping, un cuplu britanic care au venit cu motocicleta.  Se catara mai mult pe via-feratta si au facut deja cele mai importante trasee din zona in doua saptamani.

Ajungem la camping, Kojac si Irina uzi fleasca. Pesemne ca i-a prins ploaia pe traseu. Corzile intinse la uscat, ne punem la povestit aventurile de azi si cu averse de rasete pe ploaie ne incoltim in Pitoni. Pas greu pe ploaie, mai ales cand ai de urcat pe iarba.

Adi a venit, o iau pe Ivona si o duc in oras sa-si intalneasca febletea si ma intorc sa restabilesc motivul zilei, ploaia, care inevitabil continua. Dar asta nu inseamna ca nu putem manca din pastele Irinei, piureul lui Lucian si visinata lui dom’ Costel. Andra e in stare de veselie, mananca smochine si viseaza la impactul cu bicicleta din Paklenica. S-a mai cicatrizat rana, dar probabil semn o sa-i ramana. Mie imi place de ea si cu semn, nu c-ar fi insemnata de mine.

 

28 august:

Mii de tunete si fulgere au trecut asa ca azi ne indreptam vertiginos spre Cinque Torri sa facem niscai clasice mai indulgente. Suntem matinali cu totii pentru ca ne strangem boarfele din camping si hotaram sa campam prin padure aproape de faleza. Suntem 7 oameni asa ca ne impartim in doua masini, luam cafeaua de dimineata si hai la cocot. Ce frumos e pe-aici si atat de rau imi pare ca trebuie sa plecam curand.

Avem in plan un traseu mai lung si cand ajungem la baza e deja ocupat de 3 oameni mai in varsta care se cam pierd pe ruta asa ca hotaram sa urcam pe ceva paralel. Kojac o ia pe Irina, eu pe Andra si urcam repejor. Cam usor, dar ma asigur pe alocuri si cu ceva frienduri de la Vlad si din colectia proprie, sa nu mai pun prin pitoane. Macar asa mai invat sa le montez in perete. Cam frigut la umbra, deci cautam regrupari la soare sa ne flagelam putin cu caldura. In top ne intalnim cu totii si facem un rapel pe semicorzile din dotare. Lucian isi asteapta si el randul, iar Ivona si Adi se plimba prin zona in cautarea cuibusorului de nebunii.

Eu mai fac odata traseul si cu Lucian, iar Kojac se baga la traseul initial unde erau cei 3 voinici. Noi cataram lejer, iar Lucian e cam dezamagit de lipsa de dificultate al traseului. Urmarim in paralel familia Tudosa care se cam rataceste si ea pe traseu, motiv pentru care Kojac o ia drept in sus aproape 30 m fara asigurare si se aud strigate de control inhibat asupra secundului: “Irina, cata coarda mai este?” “3m, pui” “Hai ca mai urc oleaca sa gasesc ceva” “Pui, nu mai ai coarda” “Hai ca sunt aproape” Si dupa indelungi tipete si orientari orientale capul familiei Tudosa gaseste solutia lungimii si isi cheama nevasta. Lucrurile s-au calmat, iar Lucian si cu mine incepem rapelul pe semicorzi. Ajunsi jos, asteptam aparitia familiei si rapelul lor inevitabil, doar ca au o singura coarda de 50m. Sunt scosi din dilema cand gasesc o noua regrupare sa micsoreze distanta de rapel. Suntem cu totii bine.

Intre timp la tabara de langa perete Ivona si Adi au ceva greutati cu cei 3 voinici care-si aduna catrafusele. Dintr-o confuzie, aproape ca iese macel. Adi, voinicul, aproape ca sare sa apere materialele de la baza, Ivona cu argumente solide nu se indupleca sa lase voinicii sa-si ia rucsacii pe motiv ca nu este al lor si in toata agitatia ii gasim pe Adi si Ivona iritati de intamplarea desfasurata. Ca drept urmare ca s-au luat la cearta cu voinicii din greseala. Catrafusele nu erau ale noastre ci ale lor. Ivona iritata ca incepem sa glumim, desi ii multimim din suflet ca ne-a aparat cu pretul corzilor vocale. Facem haz de neant si o luam la pas spre masina. Ivona ia-o de unde nu-i. Cheia e la ea. Pesemne ca s-a bosumflat. Revine la masina, cu un zambet ascuns si cum ne punem la o masa copioasa, ghici cine? Iaca cei 3 voinici cu rucsacii lor in spate. Ne cerem scuze pentru confuzie si schimbam ceva pareri despre zonele in care am catarat, de unde suntem, ce facem, ce fumam si ce bem. Ne despartim in termeni amiabili si mai radem odata de situatie fara sa o suparam pe Ivona.

Campam prin padure. Adi si Ivona se inghesuie in masina, caci e mai bine pentru ei sa stea acolo. Le incalzesc cuibusorul si restul la culcare. Ar fi cam interzis de campat acolo, dar nu vine nimeni sa ne verifice la acte asa ca ne ascundem intr-o gaura linistita si dormim adanc. Maine mergem in Bolzano sa-i lasam pe Ivona si Lucian la autocar, iar pe Adi la gara din Bolzano. Kojac si Irina mai raman in Cortina d’Ampezzo o saptamana, ce bine de ei. Ce-oi face eu cu Andra de-acolo ramane de vazut. Pana maine, noapte buna!

Saptamana 3 : Slovenia-Italia

15 august:

Azi ne propunem sa facem un trecking usor sa ne testam conditia si orientarea in spatiul muntilor Triglav. Mergem la unicul magazin din zona, luam niste cascaval, paine si o luam repede la pas spre refugiul “Zasavska Koca na Prehodavcih”.

Traseul e frumos si in loc de 4.30h cat scrie in traseu noi facem 3.30h. Ne gandim bine si ajungem la concluzia ca putem face vf. Trglav intr-o zi dus-intors, fara sa innoptam la refugii, care sunt foarte scumpe, 26 euro de persoana pe noapte. Se vede superb de sus. Intalnim multe familii pe traseu, unii cu copii in spate, altii care joaca jocuri de cuvinte in timp ce merg. Noi observam ca se cam aduna norii si se grupeaza in cumulonimbus. Nu stim cat mai e pana la refugiu, dar hotaram sa grabim pasul sa nu ne prinda ploaia.

Norii totusi isi grabesc si ei deplasarea si deja vedem ploaia in departare. Nu scapam de ploaie si la 100 m de refugiu ne uda pana la piele. Refugiul Prehodavcih e unul cu multa istorie. Intram in el si gasim multe imagini si harti vechi. Gasim, de asemenea, multe mesaje in limbi diverse: hindu, chineza, japoneza, limbi europene, chiar si limba romana in care ne roaga sa ne luam gunoaiele cu noi la coborare. Refugiul e plin de plimbareti ca noi, unii mai linistiti, altii mai galagiosi, dar ne place atmosfera. Ne place tricoul unei fetite pe care scrie: “If you don’t go, you don’t have a story”. Catalin ar putea sa confirme cel mai bine acest fapt, caci e atat de mult plecat pe munte incat ori de cate ori ne vedem cu el are cea de povestit si dam dreptate mesajului care ne indruma la calatorie.

Din ce-am vazut si auzit, multi campeaza la refugiu  ca sa plece a doua zi spre vf Triglav. Oare atat de mult sa fie pana pe varf? Ploaia a trecut, dar pacat ca suntem in nori si vedem doar prin crapaturi de nori crestele vecine, in stanga “Veliko Spicje”, iar in fata refugiului distingem frumosul varf “Zadnjiski Ozebnik”. Mai facem ceva poze si hotaram coborarea. In 2 ore suntem deja la cort si ne cam dor picioarele. Rapid un ceai, citim ceva si ne uitam la un episod din “Star wars” 🙂


16 august:

Ne trezeste un vals sloven- care apropie din ce in ce mai mult- si ridicam o spranceana. Ma trezesc cu gatul stramb. E o masina cu alimente in camping, nu prea difera la pret fata de magazin, dar macar e mobil si iau o paine neagra cu seminte si niste melci cu cacao. Are multe fructe, dar noi suntem deja aprovizionati.

La dus ma musca un bondar- probabil l-am deranjat involuntar cu prosopul, dar nu ma iarta. Azi o zi de relaxare, leneveala, refacere. Maine vrem sa plecam devreme spre vf Triglav sa-l facem intr-o zi dus-intors. Merge un lapte cu orez si o omleta. Nu sunt foarte scumpe alimentele la magazin, doar ca nu e nici prea bogat, dar avem de unde lua o paine si o bere mai ieftina decat la bar-restaurant.

Spre seara campingul se animeaza grozav si incepe galagia. Asteptam un moment mai linistit sa ne culcam, caci maine ne trezim la 4.

17 august:

Cum ziceam, ne trezim la 4 dimineata- ora Romaniei, deci ora 3 cea locala. Imi dau seama mai tarziu cand deja suntem pe drum, dar nu conteaza, suntem inaintea graficului.

Ne impartim restul de orez cu lapte facut cu o seara inainte si plecam la drum. Luna e frumoasa in dimineata asta si cat e intuneric mai inchidem din frontale pe alocuri caci lumina e puternica. Traseul pe care vrem sa-l urmam e Trenta – Zadnjica – culoarul Luknja – vf Triglav, traseu expus si cu via-feratta. E superb noaptea prin padure. Andra face glume cu lupi si ursi, dar la cata lume umbla zilnic pe traseele astea ma indoiesc ca or mai fi animale salbatice prin zona, exceptand pasari si veverite ( pe care nu le-am vazut inca ).

Se lumineaza deja afara si la 9 suntem in culoarul Luknja, de unde incepe via-ferrata. Pana aici traseu de pensionari. Ne montam hamurile si castile si urcam. Trecem de o zona frumoasa, suspendata pe cabluri, dar care se intrerupe si suntem nevoiti sa urcam vreo 150 m fara asigurare pe gradul 3 cu ceva hau sub noi. E faina senzatia. Cu grija si cu atentie depasim usor momentul expus si continuam pe o poteca si mai expusa care ne place. Traseul ar fi considerat extrem de dificil, probabil pentru persoane care nu prea catara sau merg pe munte des. Noua ni se pare usor si placut. Continuam cu alte pasaje usoare de via-ferrata expuse, dar sigure si ajungem pe o creasta de unde vedem vf Triglav. Superb peisaj din toate unghiurile. Pe langa noi trec multi care nu se asigura, chiar si un tata cu un copil de vreo 9 ani. Continuam pe un platou deschis care intalneste traseele de trecking de la toate refugiile din zona si intram in peretele spre Triglav pe o via-feratta usoara apoi continua cu o poteca bine definita. Norii se aduna in jurul nostru, dar nu sunt de ploaie, ci doar niste Cumuli jucausi care ne baga in ceata din cand in cand.

Ajungem sus si nu prea avem vizibilitate din cauza lor, dar se mai disperseaza din cand in cand si prindem cate o fereastra si admiram peisajul pentru cateva secunde. Se vad si Alpii Italieni in departare spre vest. Superb peisaj. Gasim oameni de toate varstele pe varf, de la copii mici pana la oameni in varsta. Mai erau si alte variante pana pe varf si fara sa faci via-ferrata, dar nu prea ne intereseaza autostrazile, desi la coborare suntem cam obositi si decidem sa luam o alta ruta si sa nu coboram pe cea care am venit care e ceva mai expusa si poate intr-o clipa de neatentie, mai periculoasa. Alegem vf Triglav – ref Dolicu – pod. Steno – Zadnjica – Trenta. Traseul e de bulevard, dar tot ne face la musculatura. Deja ne dor gambele, talpile si ne e cam sete. Mai avem 2 ore de coborat pana la izvor. Observam stancile din jur care au gravuri diferite si parca suntem din alta lume, oricum suntem in alta tara, asta e clar. Deasupra refugiului Dolicu ne pandesc niste forme extraterestre si creaturi grotesti. Imaginatia ne duce departe si suntem intr-un plan apropiat cu natura. Ne place sa visam cu ochii deschisi si sa lasam locul sa ne vrajeasca.

Cum ajungem la izvor ma arunc insetat si-mi inghet picioarele in el. Nu mai avem mult pana in centru si s-ar putea sa gasim deschis si la magazin sa ne luam niste fructe. Aproape de sosea ne ridica o familie din germania pe care am intalnit-o pe traseu si ne duc ei cu masina pana in Trenta la magazin. Cred ca se observa oboseala noastra. Le  multumim cu patos si mergem repede sa ne luam vitaminele si lichidele de la magazin. Ma infrupt cu o bere rece care ma unge la metafora. Andra se ingurgiteaza lacoma cu niste piersici si mere si o inghetata si se pare ca e cam mult deodata ca incepe sa o doara burtica. Of of.
Frumoase peisaje in Alpii Iulieni din Slovenia. Ne-au impresionat pe deplin, iar traseele sunt marcate foarte bine. Va recomandam locul. O sa va placa.
Andra s-a descurcat excelent pe pasajele mai expuse si mi-a mai trecut din emotia creata cu bicicleta. Am carat cu mine pe traseu si o semicoarda si niste frienduri, dar n-am avut nevoie de ele. Mai bine sa le am si sa nu trebuiasca sa le folosesc, decat sa am nevoie de ele.


18 august:

Azi suntem ceva mai lenesi. Plecam spre Venetia. Ne recuperam pasapoartele de la receptie si facem ordine in masina, cu gandul ca ne-om intalni cu Ivona si Lucian si sa nu fie prea mare ingramadeala. Bagajele noastre sunt destul de multe caci avem si echipamentul de catarat cu noi si multe haine. Plecam pe la 12 din camping, dar ne oprim la InfoTurist din Trenta sa punem cateva vederi pentru parinti si pentru Anita, caci azi e ziua ei. La multi ani, Anita, da-i cu dinamita!:)

Ne gandim sa nu intram azi in Venetia si sa campam undeva pe langa, dar din pacate/fericire(?!) drumul ne duce pe insula si hotaram sa punem masina intr-o parcare etajata la marginea orasului. Platim 21 euro pentru 24 de ore. E ora 5 si suntem pe un vaporas in drum spre P-ta San Marco. Platim si pentru vaporas 13 euro. Puteam merge si pe jos, dar ne-am orientat prost si ne-am gandit tarziu la acest aspect.

Ajunge in cele din urma in P-ta San Marco care e plina de turisti: care cu ghizi cu umbreluta sa-i recunoasca, care fara ghizi, ca noi. Milioane de poze “Io la”. Piata e cam aglomerata si cladirile sunt in reconstructie multe din ele, sau acoperite cu megapostere fashion. Ne gandim sa intram si in muzee, dar e cam tarziu si s-au inchis. O luam incet la pas in imensul labirint venetian si nu ne plictisim deloc. Ignoram aglomeratia si ne abatem de la fluxul de turisti pe stradute inguste si pline de mister. Apa nu miroase deloc urat asa cum ne-au speriat unii, iar tantarii se fac vazuti doar noaptea si intr-un numar limitat. Ne plimbam pe coridoare inguste si invatam sa ne orientam. Mancarea si bauturile sunt extrem de scumpe. Masina e departe si nu avem timp oricum sa ne gatim nimic asa ca hotaram sa ne luam cate un sandwich.
Andra simte nevoia unei eliberari de energie si cauta o toaleta, dar nu prea gasim si intra intr-un restaurant. E imbracata intr-o ie rosie cu broderii. Da peste un mos care o tine de vorba la usa toaletei de care avea urgenta nevoie si care o tine vreo 10 min de vorba in engleza. O intreaba de unde e si ca stie si el ceva in romana “Andra, te iubesc!” ca sa afle mai tarziu ca mosu-i roman si facea si el o gluma.
Deja e seara.
In plimbarea noastra ajungem intr-o mica piata unde cantau doi tipi ceva bossa-nove frumoase: chitara si vioara. Le-am dat 3 euro si ne-am asezat intr-un colt cu o sticla de vin langa noi sa-i ascultam. Dupa vreo 3 melodii zice unul din ei: “Bai, e deja 10. Nu prea merge azi!” Radem subtil si iau sticla de vin si ma indrept catre ei “Seara buna! Poftiti de cinstiti o gura sa va mai ungeti sufletul. Cantati minunat!” “Ia uite-l ba, e roman. Ca sa vezi. Uite cine ne ajuta pe noi. Tot romanu, frate!” Si urmeaza o conversatie de 10 minute cu de unde esti, ce faci aici, “cum, nu muncesti in italia? ai venit doar in vacanta?” Si le spun pe scurt ca-s doar in vizita, doar ca ei is cam suparati pe un grup de spanioli galagiosi care alunga clientela si nu prea au avut de castigat, dar au si zile mai bune. Ma intreaba daca-l stiu pe Marcu din Iasi. Normal ca nu-l cunosc. “Hai ma, tre sa-l stii. Canta pe la nunti” Cu parere de rau, nu am prea fost pe la nunti decat rar si inclina capul dezamagiti ca nu-l stiu pe Marcu, dar le trece rapid. Ii rog sa ne cante “Girl from Ipanema” doar ca n-au mai cantat-o de 4 ani si nu prea le iese, dar in incheierea serii baga o romaneasca care ma unge si merge excelent cu vinul “Za-i Vasile, za-i!” Plecam cu urari de bine si mai vrem o sticla de vin. Intram in magazin, vanzatoarea romanca.
Am strabatut jumatate din insula si ne asezam pe malul apei sa infulecam ceva. E foarte frumos orasul si noaptea. Multa forfota pana la ora 12. Luna se face vazuta printre case si apare ca un cascaval imens numai bun de mancat.
Seara o petrecem in masina, ca doar nu dam bani degeaba pe parcare si oricum cazarile sunt mult prea scumpe pentru bugetul nostru.
Tantarii isi fac de cap si e destul de cald incat nu putem sta cu geamurile inchise, dar adormim pe alocuri cu mici tresariri.
Visez ca m-a intalnesc cu Florin Piersic in Venetia si e cu fiica si sotia. Il salut iar el “Ia uite peste cine dam noi. Ce faci pustiule? Te plimbi?” Eu timid nu prea raspund in vis, dar dau din cap si el continua cu o poveste de-a sa prin Venetia. Observ ca e cam ars pe fata pesemne ca vine de la mare. Tresar, ma trezesc. Adorm din nou si am un vis nou cu un pictor care isi castiga banii desenand. 1 euro minutul de desen pe loc facut si apoi da peste un mos bogat care-i cere sa deseneze piata San Marco intr-un decor de batalie pentru 2000 de euro. Evident ca e cam putin dar se pot face destule detalii pe panza si apoi mosul mai da ceva pentru desenul in culoare, nu doar pentru schita. Iar ma trezesc. Si cam tot asa o tin in noaptea asta.


19 august:

Ne trezim cam inghesuiti si botiti, cu putin somn in noi, dar ne spalam rapid cu apa pe care o avem si pornim repejor la pas spre Venetia sa stam la o cafenea sa ne mai incinge sangele cu o cafeluta. Gasim ce ne place si stam la povesti, filosofii destul cat sa ne aprindem o pofta de a visa in gol si de a ne gandi la multe. Cumpar de la un anticariat o carte cu autobiografia lui Darwin, cu toate ca e in italiana, dar inteleg pe alocuri. Ma prinde indeajuns incat sa citesc in timp ce merg. Ne mai plimbam prin locuri necunoscute si strazi inguste. Ajungem din nou in p-ta San Marco cu gand sa vizitam muzeele renumite, dar cand vedem ce coada s-a format, groasa de 4 oameni si lunga de 200 m, renuntam la idee si cautam locuri noi sa le vizitam. Trecem print-o zona mai artistica plina de galerii de arta si ateliere de pictura, librarii, anticariate care ne-au placut mult. Ne cam ratacim, dar ajungem la 4 la masina si iesim de acolo, sa nu care cumva sa platim mai mult de 24 de ore sederea in Venetia.

Plecam spre Bolzano sa-i intampinam pe Luci si Ivona dar  ei ajung abia maine. Ne oprim in Padova la o expozitie de insecte vii ESAPOLIS. De la furnici, albine in mediu artificial, pana la paianjeni, cameleoni, scorpioni si alte insecte dubioase care ne-a facut placere sa le vedem vii cu un geam despartitor intre noi. Ar mai fi o expozitie cu fluturi vii tot in Padova, dar preferam sa nu ramanem peste noapte acolo doar pentru ea, caci am ajuns tarziu si la Esapolis.

Ne hotaram sa trecem pe la Laco di Garda, unde am fost si acum 3 ani. Gasim o parcare langa lac si ne oprim acolo. Stam la povesti, calculam economiile si cat am cheltuit in Venetia si ne-am cam ars la bani 2 zile acolo, dar vom recupera in zilele ce urmeaza, sper. Dormim tot in masina, dar de data aceasta nu avem parte de tantari ci doar de zgomotul masinilor care trec pe langa noi. E frumos lacul noaptea si se vad frumos si orasele de pe celalalt mal. Observam numeroase avioane pe cer, numaram ceva stele, apoi ceva oi si adormim ca niste copii inghesuiti care se autosugestioneaza ca dorm comod. Era dificil sa ne scoatem sacii si cortul din spate caci aveam bicicletele atasate, abia facusem ordine, asa ca hai in masina.


20 august:

Ne trezim dimineata ceva mai odihniti decat in Venetia si hotaram sa facem o baie in lac, caci oricum n-aveam unde sa ne spalam. Stam la plaja, citim o carte, deja zona se aglomereaza de oameni in varsta veniti la bronzul de dimineata. Plecam spre Bolzano. Dupa cateva ore chinuite cu orientarea, ajungem in cele din urma doar ca nu avem unde parca decat in parcari centrale care costa. Strangem din dinti si punem masina cu 1,7 euro pe ora. Speram sa nu intarzie prea mult autocarul care sa-i aduca pe Ivona si Lucian. Ne plimbam mosnegeste prin oras, facem poze, observam magazine in germana si italiana, la fel si cu restaurantele si barurile de prin oras. Hmm. Facem o cautare si aflam ca Bolzano se numea de fapt Bonzanum si a fost oras de origine germana in perioada austro-ungara. Ne place mult influenta nemteasca pe la case si biserici si apropo, biserica din Bolzano tine slujbe in germana, asa ca faceti-va o cruce catolica la intrare si iesiti pe unde ati venit.
Azi e sambata. Mi se face cam foame si iau un Kebab si o cola. Andra se uita cam chioras la mine, dar ii promit o inghetata. Nu prea merge miscarea. Ii dau un pup si trece.

E 8 si ne gandim sa luam ceva de la masina, cand portile de la parcare sunt inchise. Ne uitam pe afis, deschis sambata pana la 7. Pfoai, sa innebunesc nu alta. Mi se pare imposibil, totusi sa nu poti sa-ti iei masina. Cautam toate intrarile si nu se poate. Imi amintesc ca am un tichet de la parcare si ma uit pe el. Are un cod. Trebuie bagat undeva. Da, gasim locul. Nu e in fund. Pfiu, ma trec fiorii, merge codul si pot intra sa-mi iau masina, dar nu inainte sa platesc. Bem apa veseli si iesim sa-i asteptam pe copii. Era cat pe ce sa ma panichez profund. Ma bucur ca n-a trebuit sa incep sa ma gandesc prea mult la cazare si sa refac planurile.
Cat stam noi cu masina parcati intr-un loc cu stationarea interzisa, iaca apar si copiii. He heee, ce bine ca ne vedem! Ei sunt rupti de oboseala, dar nici noi nu stam prea bine cu ea. Ne urcam in masina spre Cortina d’Ampezzo. Drumul e lung, aproape interminabil. Oprim la un restaurant, luam 3 beri nefiltrate, caci Andra bea doar vin si tragem intr-o parcare pe dreapta sa dormim in natura, intr-o zona de unde putem vedea niste creste minunate si gandim ca dimineata se va vedea superb in jurul nostru. Ivona si Luci si-au scos cortul, dar cum eu si Andra nu prea ne vine sa scotocim prin spate, dormim tot in masina. Deja e a 3-a noapte in masina. Bem berea nefiltrata si ce buuuuna e. Aoleu. Ne dam pe povesti si cum apare luna cum ni se face somn si ne punem la culcare dupa cateva rasete bune. Noaptea e cam friguroasa la inaltime, caci suntem campati dupa Canezei aproape de pasul Falzarego. Copiii dorm bine in cort, dar eu trebuie sa mai dau drumul la caldurica in masina sa nu ni se faca prea frig. Ne bucuram tare ca ne-am intalnit si somnul e profund. Incepem sa ne obisnuim cu conditiile si sa nu fim mofturosi.


21 august:

Dimineata bem un ceai cald, papam un biscuite de-al lui Lucian si plecam spre Cortina d’Ampezzo. Oprim pe la pasul Falzarego si admiram peisajul din jur. Inca nu prea stim ce creste vedem, ce varfuri ni se afiseaza, dar ne place mult locul si facem numeroase fotografii. Ajungem in Cortina si cautam camping.

Ne invartim o ora prin oras, facem si ceva cumparaturi de la un supermarket de la marginea orasului, unde e mult mai ieftin ca in oras si in cele din urma gasim o zona cu 3 campinguri, Cortina, Dolomiti, Rochetta. Campam la cel mai ieftin, Rochetta si ne ajunge sa platim 37 euro de noapte 4 persoane cu un cort. Noroc ca Ivona are un cort de 4 persoane, altfel o puneam de mamaliga si de niste bani in plus. Suntem cam osteniti cu totii, dar decidem sa iesim prin oras, sa ne plimbam pe la ma

gazine, sa analizam oamenii si locurile. Observam multe rase de catei, ba mai pufosi, ba mai mici si mai slabi, ba mai hidosi si ne cam aprindem la ras din pricina diversitatii caninilor. Cam scump prin oras. Ce bine ca n-avem bani de cheltuit aiurea. Ivona si Andra mai arunca cate un ochi pe la galeriile de arta. Eu si Lucian ne plimbam prin galerii de echipamente sportive. Parca suntem la muzeu cu totii. Preturile bat buzunarele. Ce bine ca avem hartile si ghidurile de escalada de la Catalin, Vali si Cristina. Multumim!! Altfel ar fi trebuit sa platim o gramada de bani pentru ele si pentru orientarea in zona aceasta superba. Muntii inconjoara minunat orasul Cortina d’Ampezzo care are o pozitionare foarte strategica. Ascultam un inceput de concert clasic autohton, cred, in centru in fata bisericii, doar ca ne cam plictiseste vorba multa din deschidere si plecam odata cu lansarea artificiilor care bubuie deasupra noastra. Ne oprim pe la o inghetata, o tarta cu fructe si ne intoarcem veseli la camping. Avem de mers cam 30 min din oras pana la camping. Ne facem planuri bengoase pentru maine, caci vrem sa incepem saptamana puternic si sa profitam de orice zi sa facem ceva, trecking, via-feratta, catarare, “un gratar, o manea, o bere” cum zice Lucian in gluma sa ne motiveze entuziasmul.

Adormim profund si rapid. Andra doarme nemiscata, caci se simte oboseala. Eu ma cam foiesc in cautarea pozitiei perfecte.

Saptamana 2: Croatia – Slovenia

8 August: Plecam de dimineata in parcul national Paklenica. Intrarea pe o zi e 40 kune, iar pe 3 zile e 80 kune / persoana. Hotaram sa ne facem pe 3 zile, avand in vedere potentialul zonei. Suntem cu bicicletele si e asa de bine. Le parcam undeva la inceputul zonei de escalada si incepem recunoasterea zonei cu ghidul in fata, pe care am dat 150 kune (21 euro). Multe trasee usoare intre gradul 5 si 6+, iar dificultatea traseelor din zona incep de la 3+ si se termina la 8c+ si proiecte. Stanca arata grozav si ma decid cu o incalzire pe un 5c in soare. Foarte alunecoasa stanca, pesemne ca au catarat deja mii de oameni traseul asta si nu prea are gradul 5c si dupa o oprire dilematica, continui dezamagit de prestatia primului traseu. Puhoaie de transpiratie curg de pe mine, dar observ ca sunt si trasee la umbra. Andra isi face curaj si incearca si ea un traseu usor cat inca sunt nori. Ne mutam la umbra in paduricea de peste rau si fac prima lungime dintr-un clasic de 4 lungimi, desi as vrea sa-l fac pana sus, dar Andra nu prea are chef cu soarele in cap, asa ca urc pana la prima regrupare. Traseu grozav pe placi, asigurarile cu spituri pana sus.
In parc sunt in jur de 450 de trasee de escalada, clasice pe spituri si clasice pe mobile. Pe langa acestea mai sunt numeroase trasee de trecking.
Ne facem planul ca in ziua urmatoare sa urcam pe Mosoraski, un clasic foarte umblat, desi spituit complet, grad maxim 5c, 12 lungimi de coarda, foarte spectaculos.

Suntem foarte incantati de idee si suntem pregatiti de miscare. Andra tot gaseste smochine pe marginea drumului si ne hotaram sa mergem la camping, sa mancam si sa facem o baie in Marea Mediterana, care apropo e la numai 1 km de faleza de catarat.
In drum spre iesire, o iau inainte cu bicicleta si Andra ramane mai in urma cu ochii pe smochinele din copaci. Deodata aud o bufnitura.

Andra e jos, intr-un sant, cazuta. Cu fruntea taiata si plina de sange apuca sa-mi spuna: “Scuze pisu!” Se uita dupa smochine, clar. Casca de protectie era la masina, binenteles, ca doar e cald afara si nu se poate intampla nimic. Imi dau jos tricoul deja ud, sterg sangele si opreste o familie de italieni care o iau in primire si o duc la intrarea in parc unde se afla salvamontul, care o duce la spital. Eu car doua biciclete, 2 rucsaci intr-o liniste deplina. Ma gandesc la scenarii, in liniste. In intampinarea mea vin 2 salvamontisti sa ma anunte ca nu e nimic grav, e doar o taietura mica si sa ma duc linistit la campingul POPO.  In drum, cu bicicletele in mana, opresc pe dreapta doua balene din germania. Coboara din masina si alearga la mine. Nu prea stiu cum sa reactionez si ma opresc. “Auzi, nu stii cumva unde gasim zona de bouldering?” Ma abtin excelent sa nu pufnesc in ras vazandu-le cantitatea si deschid ghidul ca un cetatean cinstit si le arat ceva trasee. Se uita ele la trasee de 6+ si ajung la un traseu de 7a, “Ah, da, asta e fain tare. Da da. Cred ca o sa mergem maine sa-l incercam” Ma uit prost la ele si le urez succes si drum bun dar ma intreaba de biciclete. “Te-a parasit partenerul?” la care eu “Nu, a cazut intr-un sant si si-a spart capul!” Speriate, imi ureaza succes si pleaca rapid. Ajung in sfarsit la camping dupa vreo 3-4 km de deal si vale si aflu caSpitalul e vis-a-vis de POPO. Las bicicletele si o caut pe Andra. Iese in cele din urma insotita de salvamontisti care rad de ea “Pai daca nu aveti masina, luati bicicletele pana in Zadar sa-ti puna ceva mai bun la taietura sa nu ramai cu semn, ca doar esti o fetita frumoasa”.
Lasam bagajele la camping, luam masina si plecam in Zadar la Spital. Si la propriu si la figurat. Am cheltuit vreo 70 euro ca sa nu-i faca nimic, de fapt. Dar bine macar ca au verificat-o pe Andra la cap si au zis ca-i sanatoasa. In spital il intalnim pe Boran – un skipper din Beograd langa Zadar, care face iesiri de scuba si snorkeling si ne invita pe la el. Sedinta de snorkeling 15 euro, iar de scuba 50 euro. Suna fain, dar ne mai gandim, mai ales ca Andra e cam accidentata si nu mai poate sa faca baie. Renuntam la idee. Poate alta data sau cine vrea am numarul lui de telefon.
Iesim din Zadar in zadar si cu portiera zgariata in parcarea spitalului, dar realizam totusi ca autostrada e mai ieftina noaptea. Acelasi drum ziua a costat 15 kuna, iar noaptea 5 kuna. Continuam noaptea cu o bere la camping si un somn bunicel. Andra inca nu-si gaseste pozitia si o cam dor zgarieturile.

 

 

9 August: Azi e zi de relax, mergem la piata, luam un vin si fructe si mergem la mare sa fac un snorkeling. inca de la mal, odata intrat cu capul in apa ma aflu in alta lume. foarte multi pesti, multi se aduna sa faca bancuri. altii sunt one-show-fish. Apa este foarte limpede, dar foarte sarata. O inghititura iti ajunge pentru toate cinele din saptamana.
Intors la campingul POPO, intalnesc un roman din Sighisoara, plecat la 20 de ani in Budapesta. Curios cum de nu vorbeste romana, sa aflu mai tarziu ca de fapt stie, dar ii e teama ca nu se exprima corect. Catara clasice, a urcat si pe traseul Mosoraski din Paklenica si a fost si prin Cheile Bicazului. Facem schimb de adrese si ne invitam reciproc cu ganduri bune si curate unul la altul. Sotia lui cu mana in ghips o intalneste pe Andra cu bandaje peste tot si fac haz de necaz in engleza.
Continuam cu o zi relaxata si poze la apus.

10 August: Ne trezim devreme sa mergem la trecking prin parc ca doar n-am platit intrarile degeaba. Sontic sontic, inaintam precoce fara sa ne mai uitam dupa smochine si vizitam pestera Manita din parc, unde platim 4 euro amandoi pentru vizitarea ei apoi ne continuam drumul pe “autostrada” parcului destul de agomerata si decidem sa urcam pe varful Vaganski ( 1754m ) care cu siguranta e mai putin aglomerat, iar potecile devin cele cunoscute de noi pe munte.  In drum spre varf, cat Andra cauta ciocolata pe la o cabana, intalnesc un magar fotomodel care-mi urmareste camera foto in orice directie as muta-o. Se apropie foarte aproape de mine ca vrea sa ma linga, sau cine stie. Eu zic ca cine se aseamana se aduna. Oricum e foarte prietenos si nu se sperie deloc. Urcam hotarati si trecem de un grohotis imens si ajungem pe creasta unde bate un vant puternic si rece. Realizam ca am doar eu haina de ploaie si de vant si mai avem 35 min pana pe varf. Ar fi buna o paine cu dulceata. Hotaram sa poposim pe creasta, sa facem niscai poze si sa coboram. Amandoi suntem cam ologiti Andra de la accident, eu cu glezna si fara ghete si cu un mare furuncul la glezna cu pricina. Coboram agale si ajungem destul de tarziu in camping, dupa 10 ore de mers. Luam un harbuz, ne hidratam si adormim rapid cu ceva dureri la picioare, fara spasme. E frumoasa zona, pacat ca n-am apucat sa cataram destul.

11 August: Hotaram sa mai ramanem o zi, sa ne spalam boarfele, sa facem curat in masina, caci in Plitvice e cam scumpa cazarea si daca stam 2 zile acolo o sa ne cam rupa la buzunar. Spre seara iesim la o bere la barul alpinistilor si intalnim acolo gasca salvatoare, in frunte cu o tipa la vreo 40 de ani care ne povesteste cum a urcat pe Everest si ca vrea sa faca tabara de munte in Chamonix – Mont Blanc. Barul e plin de pitoane, spituri vechi, nuci, frienduri, papucei, scarite, casti agatate pe 2 sarme unele gasite in trasee, altele donate. N-am vazut proteze dentare, dar probabil alea nu fac parte din repertoriul muntelui. Azi ceva mai relaxat. Timpul trece altfel cand esti plecat. O singura data am fost plecat mai mult de 2 saptamani si acum se apropie limita aceea de care multa lume are parte si sunt putin confuz, frustrat, dar sper sa depasesc rapid momentul. Ce-i drept, prea multa vacanta strica, asa ca am sa incerc sa mai si lucrez sa vad daca pot sa impart vaca mea cu capra vecinului. Ideea e ca nu prea-mi dau seama de vacanta, caci locurile sunt atat de frumoase si noi si ne bucuram de ele oricum si exploatam zonele si ce e si mai fain e ca nu suntem obositi. In prima saptamana eram cam epuizat dupa ce am condus prea mult.
E foarte interesant cum descoperi tipare de oameni in zonele turistice, desi nu-i generala treaba, dar de cele mai multe ori reusesc sa-i deosebesc dupa gesturi, galagie, felul cum se poarta cu copiii lor, cu alti oameni din jur.
Citesc din Lev Tolstoi, ganduri din ultimii ani ai vietii sale, unde se simte mai profund relatia sa spirituala cu Dumnezeu, sau acel Dumnezeu, decat se simte din restul operei sale. Imi place cum isi impartaseste gandurile despre oameni si despre iubire, dar cel mai mult imi place cand spune ca uita din ce in ce mai des si gandul la nimic ii provoaca o stare extrem de relaxanta si de bine ca si cum s-ar detasa de corp si de lucrurile materiale si n-ar exista nimic decat momentul prezent.

12 August: Am plecat din Paklenica, dar vom reveni cu siguranta. Mergem spre parcul National Plitvice, care e cel mai mare parc din Croatia, 296 kmp. Ajungem pe la ora 12 la amiaza si este extrem de aglomerat. Ma simt indimidat si frustrat de aceasta aglomeratie. Pe alocuri aud limba romana intr-un volum destul de ridicat. Biletul in parc e de 110 kuna de persoana, adica vreo 15 euro, plus 1 euro pe ora de parcare. In bilet ai inclus autobuz si un vaporas gratis prin parc si pe lacuri. Lacurile au nuante de la verde deschis la albastru inchis si apa foarte limpede de-ti venea sa te arunci in lac. Lumea sta la rand la vaporase, cand poti face 15 min dintr-o parte in alta a lacului mare, caci numai acolo era vaporasul valabil. In fine, continuam plimbarea noastra pe jos, cum suntem obisnuiti, ca doar nu suntem pensionari sau mai rau, pantofari. Ajungem in zona cascadelor multiple si locul se aglomereaza, ma cam irit, Andra e fascinata si face fotografii. Pe ea n-o intereseaza aglomeratia. Mie insa nu-mi place, detest locurile aglomerate, nu ma simt comfortabil. Cu toate astea continui cu o grimasa pe fata sa admir cu coada ochiului cate o cascada minunata si mai iau aparatul de la Andra sa surprind o lumina asezata frumos pe cascada, dupa care revin la iritatia aglomeratiei. Pasesc rapid printre oameni si vreau sa ajung undeva unde e liniste. Nu gasesc locul. Ajungem la ultima cascada si ma intorc pe acelasi drum iritant in speranta ca oi gasi padurea linistita si pasarile ciripind.

Il gasim tarziu, iritatia a mai trecut si ma simt bine din nou. Locul e superb si prindem in poze Codobaturi, Pitigoi si fluturi. Locul este exploatat la maxim. Sunt si trasee de trecking, dar asta ar insemna sa mai stam o zi aici, ceea ce nu-mi surade, avand in vedere costurile si aglomeratia. Ma tot gandesc la Tolstoi si la ce scria despre oameni si ma simt ca intr-o grupare de puroi care asteapta sa explodeze. Oare ce relatie au oamenii de aici cu ei si cu natura? Ma simt ciudat azi. Imi place parcul, dar mi-a lasat o spranceana in sus. Inainte de incheierea plimbarii prin parc, care pe harta scria ca dureaza 8 ore si noi am executat-o in 4, trecem pe langa o familie. Sotia scoate din rucsac un castravete mare si o bucata de paine. Pariu ca-s romani. Trec si salut cum salut deobicei prin parc in zonele linistite si ca de cele mai multe ori nu primesc raspuns, aud ceva vorbe in limba romana si continuam dezamagiti drumul.  In autobuzul la iesirea din parc stam langa o familie de americani cu doua fetite dragute si ma simt ca intr-un film cu adolescenti.
Plecam rapid din parcul Plitvice si cautam o cazare la cort, sau camera?! Incercam la o camera la 40km de parc spre Slovenia. Facem un dus cald, caci numai dusuri reci am facut in ultima perioada si adormim profund si rapid dupa o masa copioasa.

13 August: Platim 210 kuna pe cazare, undeva la 30 euro si plecam spre Slovenia. Am decis sa nu conducem noaptea sa putem admira peisajele si locurile pe unde mergem.

Ajungem in Slovenia – Bled si vrem sa vizitam castelul Bled. Stiam ca am 10 euro si caut in disperare banii sa putem plati, ca nu mai aveam nimic lichid la noi. Sa aflam ca Andra a dat 200 kuna si 10 euro in loc de 10 kuna, deci am platit pe cazare 40 euro. 5 minute bosumflati, apoi mergem si scoatem bani din oras si ne intoarcem la Castel fericiti ca putem intra. Superb castel, pe marginea unui lac limpede si de un albastru de invidiat. Intru mai adanc in castel si gasesc o snobie imensa. Doi americani isi fac nunta in castel si aflam mai multe detalii de la domnisoarele de onoare care barfesc in spatele nostru despre fericitul cuplu castigator al unei vieti impreuna. Continuam turul, facem poze, suntem incantati, dar vine ploaia si plecam dupa 2 ore din castel spre parcul national Triglav din Slovenia. Ajungem in orasul Trenta dupa cateva serpentine expuse si peisaje care ne incanta la maxim. Nu ne asteptam la asa peisaj in Alpii Iulieni. Excelenta alegere cu vizita in parc.
Merita vazut. Trecem prin pasul Vrsic unde se poate vedea maretia muntilor stancosi si campam la intrarea in Trenta, unde suntem nevoiti sa platim 10 euro de persoana in camping. Scump, prea scump. Mai scump ca in Croatia. Dar avem wireless, bar, restaurant, dusuri cu apa calda. Super. Merge o bere. Zona este plina de biciclisti si motociclisti teribilisti care conduc cu viteza. Semne cu atentie la motociclisti cazuti, vedem la fiecare kilometru. Clara treaba.

14 august: Azi ne plimbam prin oras, care e destul de raspandit si rarefiat, cum sunt orasele de munte. Cautam centrul de informare turistica, luam o harta cu trasee de trecking, facem planuri si ne mai plimbam. Hopa. Am gasit cazare mai ieftina, 8 euro de om. Au de toate, mai putin bar si restaurant. Nu ne intereseaza. Ne mutam rapid din campingul scump, la cel ieftin si suntem si mai fericiti ca nu trebuie sa facem economie prea mare. E duminica si singurul magazin pe o raza de 20 km e inchis, asa ca mancam din resursele proprii fara paine, de care mi se face o mare pofta. Spre seara se aglomereaza tare mult campingul si in cautarea unei prize dam peste niste pustani germani care ma cam irita ca stau pe capul meu cu ipodurile lor si mananca din traficul de internet, se simte. Renunt la internet si citesc o carte asa cum m-am obisnuit zilnic sa fac.
Ce mi se pare interesant e ca in Muntenegru, in muntii Durmitor, in Croatia, Paklenica si aici in Slovenia, toate marcajele de trecking au acelasi semn, un cerc alb cu margine rosie, cu deosebirea ca in Paklenica era mai putin confuz ca in Durmitor unde erau tot felul de bifurcatii in traseu care nu erau pe harta si toate erau marcate motiv pentru care ne-am si indepartat de la un traseu. In Slovenia, par a fi mai bine delimitate traseele de trecking cu placute cu timp si directie la orice bifurcatie. Ne place mult aici. Nu ne asteptam sa fie atat de frumoasa zona.

Pentru mai multe imagini vizitati Galeria de Imagini

Am facut 2800 km cu 783 lei, 3 plinuri complete. Precizez ca in tara am avut un consum de 5.5l/100km, iar in afara am ajuns sa am 4.9l/100km.
In Serbia, Muntenegru, Croatia am mers constant ore intregi pe drumuri nationale cu 80-90 fara sa franez, sau sa schimb viteza. Pe autostrada cu maxim 110, avand in vedere ca am montate la spate pe carlig sistemul pentru biciclete, care apropo, e excelent si nu mi-a facut probleme. Iar cu bicicletele am economisit timp si resurse in unele orase. Am lasat masina la camping si hopa pe bicicleta.
Camparea doar la cort, exceptand noaptea la camera inainte de Slovenia.

Saptamana 1: Serbia-Muntenegru-Croatia

 1 august – plecarea
Ajungem in Herculane dupa multe ore de caldura si ne punem cortul in eternul camping unde am fost si in mai.

Nu mai vrem nici piscina, nici cloaca, doar sa trecem granita cu masina noastra incarcata dubios.

2 August- lost in translation. Stam la coada, dar controlul actelor nu dureaza decat 5 minute si iata-ne in Serbia in sfarsit.

Drumurile importante din Serbia pe care trebuie sa mergem sunt inchise si, in final, mergem dupa instinct, pentru ca orasele sunt tare prost semnalizate. Ne place pe cealalta parte a Dunarii, pentru ca-normal- se vede cat de frumoasa este tara noastra:)).

Am strabatut mult Serbia, am trecut pe langa numeroase peisaje pitoresti, doar ca nu gaseam cazare la cort. Asa ca seara campam ilegal intr-un orasel din mijlocul Serbiei, aproape de Reska, dupa ce ne asiguram de calitatea vecinilor nostri.

Rataceala noastra sfarseste bine- pentru ca noaptea prindem multe stele cazatoare pe cer si radem stiind ca ziua urmatoare o sa dormim calumea in “Dormitor”.

3 August- Ne trezim devreme si -curios-nu observam nici o miscare in micul orasel unde am campat. Dupa ce ne intrebam daca sarbii sunt chiar asa de lenesi- la noi lumea merge la serviciu la 5 dimineata- ne dam seama de diferenta de fus orar de o ora si ne continuam drumul fericiti ca putem fi asa de matinali.

Peisajul se schimba cand ajungem in Muntenegru datorita reliefului carstic – munti stancosi si rauri albastre si verzi cum am vazut numai prin poze, drept pentru care oprim cam des ca sa ne holbam la ape.

Trecerea Granitei dintre Serbia si Muntenegru este foarte rapida cu o singura oprire suspecta pentru ca aveam sacul de dormit intins in spate si politistul m-a rugat frumos sa-i arat ce e sub el. Cand a vazut ca e plin de alte catrafuse si sacul era cam umed de la transpiratie, a ridicat o spranceana si ne-a facut semn rapid sa plecam, sa nu care cumva sa ameteasca de la iz.

Peisajele pitoresti din Muntenegru sunt obligatoriu de vizitat si chiar de tranzitat. Soseaua trece prin mijlocul muntilor kilometri intregi si nici macar nu e cazul sa scazi sub 80 km/h caci strazile sunt exceptionale, cele nationale.

Nu dupa mult timp ajungem in parcul national Durmitor (denumire care se pare ca vine de la romanescul “dormitor”, inseamnand adormit), dar care este cam plin de viata pentru asa un nume- parcul fiind foarte renumit pentru rafting in canionul care este pe locul doi in lume ca lungime dupa Grand Canyon.

Dupa ce ne cazam la campingul Ivan Do, in renumitul oras montan Zabljak de unde avem o priveliste bestiala asupra muntilor din jur, ne intalnim cu inca doi aventurieri din Romania, Adina si Bogdan, care faceau un circuit al peninsulei balcanice cu motorul. Foarte fain!

Ne hotaram sa ne eliberam pentru prima data biciclete noastre furioase “mountainbike”, dintre care numai una are suspensii si la cinci minute de mers cu bicicletele si platit o taxa de intrare in parc, ajungem la The Black Lake, care are o culoare fenomenala de albastru.

Dupa ce vedem ca destui oameni chiar se scalda in lacul din rezervatie- ba chiar plonjeaza de pe stanci, nu este nici un semn cu scaldatul interzis si nu nici un nor pe cer ca sa faca soarele mai suportabil- ne lasam bicicletele si ne indeplinim visul de a face baie intr-o apa asa de curata de munte. Ha ha!

 

Dupa un timp ne hotaram sa vedem si restul cararii si ne dam seama ca ala nu e drum de bicicleta (sau de bicicletele nostre) si ne intoarcem ca sa incercam drumurile mai bune din Zabljak. Lush isi aduce aminte ca trebuie sa incerce neaparat renumita plascavita- care ar trebui sa fie un mega-sandvich. I-am facut si poza ca sa aiba amintire.

Dupa mica pauza ne hotaram sa nu fim niste pensionari obositi si ne plimbam cateva ore pe traseul de bicicleta de pe dealurile din jurul orasului. Ne simtim linistiti cand nu mai vedem in jur decat vacutele si apusul, foarte pitoresc. Ce bine ca am luat bicicletele!


Zilele ni se par foarte lungi si calatoria nu mai pare asa intimidanta, de multe ori uitam ca suntem in alta tara si nu acasa.

4 August- Nu e bine atunci cand nu ne trezeste soarele si caldura in cort, pentru ca inseamna ca e innorat si probabil o sa ploua. Azi asa e.

Toate planurile noastre de a urca de varful Bobotov Kuk s-au dus cu ploaia, dar si asa ne ratacim prin padure pentru ca traseele sunt prost marcate si dupa un timp ne dam seama ca am luat-o gresit mergand dupa indicatoare.

Intr-o poienita ne prinde o ploaie torentiala si, dupa o ora cu doua geci puse, ne intoarcem. Mai pe seara mai facem o plimbare cu bicicletele pe alte dealuri abrupte amenintate de cumulonimbusi.

Va recomand pe drept aceasta zona, caci e superba si ai ce face aici o saptamana, pacat ca suntem doar in trecere si vremea e cam instabila, dar vom reveni clar.

5 August – Ne trezim dimineata si ne urmam ruta spre mult dorita Croatia, locatia Split, si urmam un drum spectaculos de-a lungul coastei, pe care il recomandam oricui trece cu masina prin Croatia, incepand cu orasul Dubrovnik.

Pe la 5 seara ne gasim si un loc de cazare mai ieftin- cu toate ca platim dublu fata de Muntenegru. Coasta este -bineinteles- aglomerata de turisti, dar suntem printre foarte putinii care circula cu biciclete prin oras.

Peisajele cu marea si insulele desprinse din filme ne fac sa uitam de luxul si aglomeratia din orase. Lush simte diferenta dintre croati si muntenegri, care erau mai putin apucati si mai calmi, mai calzi.

Seara ne bagam si noi in mare in plaja de langa camping, unde apa e destul de tulbure. Ne surprinde cat de sarata e apa si ne punem in minte sa cautam o zona mai limpede, cum e si specific zonei asteia.

6 August- Viteji, ne punem pe biciclete sa vizitam Splitul, care nu e aproape de locul de cazare ieftin pe care l-am gasit – adica vreo 40 de kilometri dus-intors.

La inceput ne ratacim pe niste drumuri aglomerate , dar in sfarsit razbim la mal, unde apa e asa de limpede, ca vedem fundul la cativa metri. Mai mult inotam decat stam pentru ca in apa sunt pietre ascutite de la care avem deja amintiri, bine ca dam peste niste bancuri de pesti care sa ne mai destinda.

Cand ne simtim proaspeti- pentru ca sunt dusuri pe plaja- pedalam cautand centrul Splitului. Dupa multe pedale ajungem in centrul vechi, care contrasteaza destul de mult cu blocurile din jur, dar intram in alta poveste, adica palatul lui Diocletian.

Admiram scurgerea timpului si ne dam seara ca s-a scurs cam mult si incercam ceva de la un restaurant de pe acolo- Lush gaseste o salata de caracatita – nu caracatita la ceaun cum a recomandat Ioana, dar eu nu gasesc nimic mai “local” si ma rezum la niste gnocci cu 4 feluri de cascaval:D Inca suntem in cautare de un loc unde sa incercam supa de alge.

Dupa masa copioasa merge si o… catarare sanatoasa in turnul din cetate, foarte bine pastrat si destul de inalt si aerian cand ajungi sus pe niste scari care cam vibreaza. Dragut orasul vazut de sus, cred ca asta se gandea si Diocletian cand urca in turn!

La intoarcerea din cetate Lush vede niste stanci in mare -aglomerate de baietei viteji care plonjau in apa- si tragem fuga pana acolo. Mai intai incercam niste stanci mai micute, dupa care eu avansez un pic la cea aglomerata de baietei- ei sunt destul de mici, dar eu ating nitel fundul la cadere. In sfarsit, simt o conexiune cu localnicii:))

Seara ajungem rupti la camping- dupa ce ne-am oprit sa mancam ceva la malul unui rau- si vedem cum apune luna dupa insule.

Am uitat sa spun cum toti localnicii au cate un copac exotic in curte. Deasupra cortului nostru cresteau agatati kiwi-cruzi, din pacate- langa plaja sunt palmieri si cocotieri, iar in gradina s-au copt strugurii si piersicile.

7 August– Simtim ca am cam epuizat zona ieri si ne pornim mai devreme spre Paklenika, o zona de catarat mai in nord. Mergem pe autostrada si facem 3 ore din Split pana in Paklenica. Taxa de 7 euro pentru 350 km. Ajungem aici pe la pranz cu o durere de cap din cauza soarelui, si gasim un camping – mai ieftin decat cel de langa Split – cu 12 euro/noapte si mai aerisit. Singura chestiune e cum sa zicem oamenilor ca stam la campingul “Popo”, ca doar asa se numeste.

Niste tineri germani care tocmai au plecat voiau sa ne lase noua o cortina de picnic, un sac de carbuni si hartie igienica, pentru ca nu mai aveau loc in masina. Pacat ca nici noi nu avem…

Zilele astea am tot mancat cus-cus si fructe, ca si azi, si ne-am mai luat cate o inghetata. Yum yum!

Poate pana atunci facem o baie in mare, cine stie. Cam multi tantari pe aici!

Over and out!

P.s. Urmeaza o completare cu cheltuieli si preturi pentru amintirea noastra si cei interesati.

 

P.s.2 Am pus mai multe imagini in Galeria de imagini.

Indata punem aer in roata…

1 august – 2 oct 2011.
Teoretic, tari de vizitat: Serbia, Muntenegru, Croatia, Slovenia, Italia, Elvetia, Franta, Belgia, Olanda, Germania, Austria.

Practic, s-ar putea sa stam mai mult intr-un loc care sa ne placa si sa mai sarim peste unele tari.
Inca 4 zile asa ca la facut bagaje si planuri, desi as incerca sa fim spontani fara sa premeditam opriri si vizite. Ne place, ramanem; nu, mana birjar!